In piese, tatii si mamele, ca sa nu mai vorbim despre bunici, au mai intotdeauna roluri secundare: ceva intelepciune, ceva conservatorism si intepenire in traditie - sau imaginea decaderii fizice si psihice, amintindu-le protagonistilor ca totul e desertaciune. Scena prelungeste uneori varsta reala a interpretilor, oferindu-le iluzia unei tinereti fara batranete. Nu toti sunt antrenati pentru aceasta posibilitate: la spectacolul Sluga la doi stapani, montat de Giorgio Strehler, cand interpretul rolului principal, care se miscase timp de circa trei ore ca un om tanar, energic si cu gustul vitezei, si-a scos masca si am vazut chipul unui barbat varstnic, zambind in presimtirea efectului creat de adevarul anilor traiti de el, gestul a produs in sala un adevarat soc. In cartea sa Dincolo de rol sau actorul nesupus, George Banu analizeaza cum se inscrie varsta actorului pe scena contemporana, in ce fel reperul timp trecut clarifica sensurile timpului prezent, evoca o multime de spectacole, pomeneste numele unor actori celebri, care fac parte in acelasi timp din istoria teatrului si din viata contemporana a scenei. In teatrul romanesc, cuvantul batran suna mereu ca o insulta. Imi aduc aminte cum, in urma cu cateva decenii, la una dintre dezbaterile de atunci, Mircea Albulescu, actor adult, era revoltat de masura administrativa de pensionare a unor actori de la Teatrul National; spunea ca, daca se aplica legea, nu vor mai exista actori si actrite credibili in rolurile parintilor sai scenici. Acum el insusi poate fi tatal si bunicul tuturor, dar noua dramaturgie se lipseste cu usurinta de intelepciunea varstnicilor.
Trecutul devine o pasta omogena in care generatiile succesive ajung un amalgam bun pentru notele de subsol din studiile teatrologice: George Vraca si Gheorghe Cozorici, Aura Buzescu si Silvia Popovici aglomereaza in mintea unora, cu aceeasi indreptatire
