Într-un articol mai vechi publicat în History Today, Charles Maechling argumenta că atacul japonez de la Pearl Harbor, din 7 decembrie 1941, s-a datorat parțial resurselor energetice limitate ale Imperiului nipon. Am putea vorbi astfel despre unul din primele războaie moderne pentru resurse. În 1941, Japonia era deja de patru ani în război, luptând pe continentul asiatic. După invazia Manciuriei din 1931, Japonia începe o invazie pe scară largă a Chinei, trimițând acolo o armată de circa 1 milioni de soldați, care ocupă principalele centre urbane chinezești, dar și zone importante din interiorul țării. Cu toate acesta, Chiang Kai-shek, liderul guvernului chinez, refuza să încheie pace cu invadatorii, astfel că Japonia a trebuit să depună efoturi materiale și umane foarte mari pentru a putea susține ocupația din China. Ca și astăzi, Japonia depindea de importurile de resurse (nu doar petrol) pentru a-și susține economia. De aceea, scopul invaziei din China era convertirea acestei țări într-un fel de vasal economic al Japoniei. Era primul pas în crearea unui sistem economic continental în care urmau să fie integrate Coreea, Indo-China, Malaezia și Indonezia. Acest sistem, cunoscut drept „Sfera de Co-prosperitate a Marii Asii Orientale”) ar fi trebuit să fie autonom din punct de vedere economic și trebuia să susțină dezvoltarea economică a Japoniei prin transferul de materii prime. Resursele energetice limitate ale Japoniei au fost, pentru această țară, un punct foarte vulnerabil – un fel de câlcâi al lui Ahile. În ciuda consumului de petrol limitat al populației civile și a unei armate în mare parte nemecanizate, consumul de petrl al Japoniei crescuse în mod constant (de la 21 milioane de barili pe an, în 1931, la 32 milioane de barili, în 1941 – în condițiile în care astăzi s-a ajuns la 3 miliarde de barili). Pentru că sistemul de apărare al țării depindea de asigurar