Am asistat, zilele trecute, la ședința unui cenaclu literar dintr-un oraș de provincie. Evident, nu spun despre ce urbe-i vorba; oricum, centru de județ. Poetul septuagenar X (de care, mărturisesc, n-am auzit încă) a fost prezentat drept „Adevăratul prinț al poeziei române”. Atmosferă dulceag-naivă, glorii locale împăunate, veleitari, profesori pensionari care și-au descoperit abia acum vocația, eleve emoționate aduse cu convocator. Iată ce simplu și ușor este să ironizezi! De fapt, aceste nuclee reunesc puțin rămașii din armia celor care mai cred în literatură. Par ușor defazați și chiar sunt, nu prin aceea c-ar practica modalități poetice desuete (de fapt, nici nu există așa ceva, dar asta-i altă discuție), cât prin distanța ce simți că, totuși, îi desparte de literatura veacului XXI.

Statutul cenaclului de astăzi nu se deosebește prea mult de acela, să zicem, al unui conclav al filateliștilor. Promisiunea – adesea iluzorie – accesului la tipar, atât de dificil și de zăbrelit odinioară, nu mai are obiect, câtă vreme oricine, dacă-l ține punga, își poate tipări cartea la care tipografie, în ce tiraj și-n ce condiții grafice poftește. Ceea ce se și întâmplă, cenaclurile anunțând adesea festivități de lansare, cu nucleul statornic de public și protocolul aferent, inclusiv cafeluța și tartina. Este bucuria lor, de ce să nu și-o îngăduie?

N-a fost deloc aşa înainte de 1989: în România, funcţiona nu o Cenzură, ci şaptezeci şi şapte de cenzuri adiacente, subsecvente, colaterale, superpuse, juxtapuse, subînţelese, implicite ş.a.m.d., care încercau să-și facă din cenaclu un aliat. Destinul cuvântului scris îşi încâlcea firul într-o reţea orwelliană complicată şi contorsionată, de care generaţia postdecembristă de scriitori pur şi simplu n-are habar. Dar și rolul cenaclului era altul, conferindu-i-se atunci atribuții de necrezut, într-o tentativă coreeană de i