Nu e uşor să scrii un roman despre boala Alzheimer, în care filonul ştiinţific, riguros documentat, să se îmbine atât de armonios cu cel ficţional, sau altfel spus, în care cunoaş terea să-şi dea mâna cu imaginaţia şi să danseze un vals duios, deopotrivă tragic şi plin de iubire.
Şi totuşi, în Povestea iubirii exact asta se întâmplă. Stefan Merrill Block umanizează ştiinţificul, transformându-l într-o poveste de dragoste. O poveste care începe demult, în Anglia, şi se termină în zilele noastre, o poveste cu lorzi iubăreţi şi uituci şi femei ce se lase iubite ca să uite, o poveste cu dislocări geografice şi emoţionale, traversări de mări şi ţări pentru a ajunge într-un loc poate chiar mai ostil decât cel din care ai plecat dar de unde nu te mai poţi întoarce. O poveste care începe cu o despărţire şi se termină cu o regăsire, cu alte cuvinte, povestea genezei unei familii tarate, condamnate la uitare, atâta timp cât aproape fiecare membru al fiecărei generaţii are implantat în ADN-ul său (pe cromozomul 14), germenele uitării, gena declanşatoare a maladiei Alzheimer cu debut precoce.
Când mama sa, încă tânără, este diagnosticată cu Alzheimer familial, Seth, un adolescent de numai cincisprezece ani, vrea să descopere nu doar trecutul misterios al celei ce i-a dat naştere şi despre care nu ştie nici măcar unde s-a născut, dar şi ce anume provoacă declanşarea acestei boli, cauza şi efectele sale, în speranţa că, într-o zi, cum tocmai şi-a pus în gând să devină neurolog, îi va găsi un leac. Pentru aceasta, Seth porneşte într-o călătorie solitară şi destul de haotică prin statul Texas, lipsit până şi de ajutorul tatălui, a cărui singură preocupare, de când soţia lui a trebuit să fie internată, este să se uite la documentarele de pe History Channel în compania unui pahar mare de gin. Să se uite pentru ca, la rândul său, să uite.
Concomitent cu per
