Personalitatea lui Juncker ar putea ilustra cel mai bine rolul factorului individual în negocierea europeană. Probabil cea mai extinsă percepţie despre Uniunea Europeană, atât în interiorul cât şi în exteriorul ei, este că exprimă cea mai reuşită formulă de atingere a soluţiei de compromis, prin negociere, fiind o consecinţă, dar şi o lecţie a istoriei confruntărilor europene care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. De unde şi o intensă preocupare pentru negocierea europeană şi negociatorii europeni.
Cel puţin pentru ultima decadă a istoriei Uniunii Europene, pe care o cunosc şi din experienţa directă, nu am ezitare să susţin că, dintre liderii europeni, Jean-Claude Juncker este unul dintre cei mai eficienţi şi abili negociatori europeni. Junker se consideră responsabil în primul rând de soluţionarea agendei europene, a interesului european, pe calea negocierilor multilaterale.
Mediatorul luxemburghez
Jean-Claude Juncker (55 de ani) este primul ministru al unui stat fondator a Uniunii Europene – Marele Ducat al Luxembourgului -, cu o populaţie de circa 400.000 locuitori. Introdus în eşaloanele guvernării (în 1982) de către Jacques Santer şi Pierre Werner, pe culoarul Partidului Creştin Social, Juncker a prezidat primele Consilii Ministeriale în 1985. În 1991, ca preşedinte al Consiliului pentru Afaceri Economice şi Financiare, a fost un principal arhitect al Tratatului de la Maastricht, creativitatea sa în negocieri scoţând din impas dezbaterile despre uniunea economică şi monetară, prin sugerarea principiului „opt-out”, aplicat Marii Britanii. Medierea pe care a realizat-o între Kohl şi Chirac, la sfârşitul anului 1996, a salvat Pactul de Stabilitate, în relaţie cu uniunea economică şi monetară. Un an mai târziu a reuşit lansarea „Procesului Luxembourg”, determinând Statele Membre să treacă la aplicarea conceptului „Europei Sociale”.