Sigur că demisia guvernului e acum un subiect pe buzele tuturor. Nici măcar nu m-am ostenit să citesc reacţiile de care s-a împănat media de la noi: totul e previzibil ca tip maniheist de reacţie. Unii, aşa cum se aude pe stradă, aplaudă, alţii, după acelaşi tipic, deplâng. În miză, cică, sunt pieţele de desfacere europene şi în asta ar consta abominabila crimă a comuniştilor, democraţilor şi neafiliaţilor, care au votat pentru prăbuşirea (iau cuvântul de pe site-ul Radio Europa Liberă, reputat parcă pentru temperanţa sa) executivului. A! – şi Acordul de asociere. Tot cică. Nu-i teribilism, mă grăbesc să anticipez unele reacţii, posibile măcar în principiu şi mai ales acum când mitul edenului european va cunoaşte, pe cât se pare, o nouă recrudescenţă. Nu e mult de explicat, dacă privim lucrurile de la... portmoneul omului obişnuit, adică a amărâtului care de vreo douj’ de ani tot aşteaptă să ni se dea democraţia peste cap (aidoma balaurului, da, pentru că şi regimul de aşteptare e la limită cu supranaturalul) şi să-i pună în mână măcar una dintre valorile pentru care ni s-a cerut să îndurăm, să credem, să nu cârtim, să consimţim cu smerenie la privaţiuni, să îngheţăm iernile de frig şi să facem blocaje la nivel psihic după lectura facturilor – ororile noastre lunare de, iacătă, aproape o viaţă. Eu, unul, dacă tot veni vorba, n-aş cere decât nişte străzi mai curate (e de groază câte noroaie au luat locul fastuoaselor zăpezi de mai acum câteva săptămâni), tratând gropile din contrapondere drept un rău necesar sau, mă rog, ca pe o condiţie sine qua non a curăţeniei în spaţiul public. Şi, dacă se mai poate, măcar politeţe în replică pe la supermarketurile noastre doldora de alogene frumoase, nici vorbă, dar complet surde la vorba românească: încă n-am citit un reportaj onest (în sensul profesionismului, în primul rând) despre discriminarea cinică la care suntem supu