Există lucruri care nu se schimbă. Indiferent cine va fi ales preşedinte, se va vedea obligat să înfrunte o realitate globală cu totul nouă. Epoca Bush a început la 11 septembrie 2001 şi s-a terminat odată cu valul seismic de pe Wall Street. Între aceste date simbolice, lumea a căpătat o nouă înfăţişare. În 1991, la doi ani de la căderea zidului Berlinului, America îşi afirma în mod simbolic statutul de unică superputere, atunci când pedepsea Irakul pentru atacarea statului vecin Kuweit.

Rusia era doar ruina Uniunii Sovietice, China numai o promisiune, India şi Brazilia nişte uriaşi în adormire, Africa de Sud de-abia făcea primii paşi în desprinderea de apartheid. Azi, noile puteri emergente vor fi chemate să refondeze lumea, azi, alături de cei şapte bogaţi tradiţionali ai lumii.

În timpul mandatului Bush, Uniunea Europeană a cunoscut cea mai amplă extindere din istorie, iar acum se concentrează pe întărirea acestui conglomerat.

Cu toate incertitudinile legate de Tratatul de la Lisabona, Europa s-a dovedit, î n ultimele luni, mai coordonată decât mulţi s-ar fi aşteptat.

Dacă în anii ’90 Europa şi-a vădit incapacitatea de a pacifica Balcanii – a fost nevoie de intervenţia superputerii americane pentru a stopa războiul din Bosnia şi a-l lovi decisiv pe Miloşevici – acum preşedinţia europeană s-a implicat cu succes în medierea conflictului ruso-georgian, obţinând în câteva zile pacea şi retragerea trupelor ruseşti pe poziţiile ante-conflict.

Răspunsul european la criza economică a fost, de asemenea, peste aşteptările celor care pariau totul pe orgoliile naţionale.

Paradoxal, cele două crize mai mult i-au unit pe europeni decât să-i dezbine. Vechiul Continent va rămâne încă pentru multă vreme un teren al ambiţiilor naţionale şi regionale.

Ce vor liderii europeni de la viitorul pr