Omul privea nu atit socat, cit stingherit, scena, fiind batut, cu intelegere, pe umar, de catre sefi. Toti se uitau la Angelica stupefiat-neconvins, asa cum, probabil, te uiti la cineva care se straduieste sa te convinga de faptul ca tocmai i-au recoltat probe biologice mai multi omuleti verzi. Domnul Onoriu era cunoscut in institutia (de stat) in care lucra si printre vecinii de la bloc drept „piinea lui Dumnezeu". Bonom innascut, el avea o vorba buna sau o glumita inocenta pentru fiecare in parte, de-a lungul unei zile, asa incit comunitatea il simpatiza cu fervoare fatisa. Intr-o buna zi, insa, ceva neobisnuit se intimpla. Aflat in birou la doamna Angelica Pilon, contabila-sefa a institutiei, domnului Onoriu a inceput sa-i zvicneasca brusc o vena de la timpla stinga. Motivul trebuie cautat in schimbul de replici anterior dintre cei doi protagonisti. Angelica, o femeie destul de apriga de felul ei (aici, poate, si functia jucase un oarece rol!), nu prea avusese timp de amabilitatile eroului nostru si fiind, se pare, cu capsa pusa, il cam trimisese la plimbare chiar de la primele lui cuvinte. Domnul Onoriu cerea aprobarea transportului pe ordinul de deplasare (in interes de serviciu), insotindu-si demersul, ca de obicei, cu o sumedenie de bancuri si surisuri ghiduse. Contabila-sefa - cu o incruntatura aparent cronica pe chip - il privi complet insensibila. Pentru prima oara, jocul scenic, plin de curtoazie, al barbatului era frectie la un picior de lemn, destramindu-se patetic la replicile rastite al doamnei Pilon: „Ia mai scutiti-ma cu solicitarile astea de deplasari! Parca eu nu stiu ca vreti sa va distrati pe banii contribuabilului? Daca directorul aproba cumva, o sa plateasca din buzunarul propriu, pentru ca, pe cereri nesimtite, eu nu-mi pun semnatura!" Nu stim daca intreaga atitudine ostila a Angelicai declansase mica zbatere venoasa sau numai acest ultim term