În nicio ţară din lume nu vezi atâtea femei disperate care, în loc să alerge după un bărbat frumos, aleargă după un tramvai urât.

Românii se grăbesc nebuneşte undeva, nu ştiu unde. Poate spre viitor, deşi n-am văzut nicio poartă galactică la metrou. Trebuie să aflu numaidecât destinaţia, fiindcă strechea asta generală mă fascinează, vreau să am şi eu acces la extazul colectiv. Dar, atenţie, nu se grăbeşte nimeni dintre cei care merg în faţa ta, se grăbesc întotdeauna cei care, vorba lui Ţopescu, vin tare din urmă. În nicio ţară din lume nu vezi atâtea femei disperate care, în loc să alerge după un bărbat frumos, aleargă după un tramvai urât. Te dărâmă pe tine, pietoană fragilă şi simţită, de te numără alţii ca la box, până te salţi de jos şi căscătorii de guri sună iar la 112, să anuleze comanda.

Eşti KO pe un guguloi de zăpadă murdară, în timp ce ele, agresoarele, încojocitele, se aburcă în mijlocul de transport în comun. Te împing, te luxează şi, dacă nu vrei şi-un pumn în nas drept bonus (pumn cu inele, fiindcă în acest paragraf vorbim despre doamne), trebuie să zici tot tu „scuzaţi-mă că am stat în drum când aţi încercat să nu mă călcaţi în picioare, dar din păcate n-aţi reuşit; îmi pare sincer rău".

Toate maşinile mici şi mijlocii se grăbesc undeva, nu ştiu exact unde (dar întotdeauna pe direcţia mea de mers), de zici că toţi sunt angajaţi la Smurd, sub acoperire. Orice Berlină care abia îşi târâie târtiţa pe carosabil icneşte nervoasă, trece (scârţâind, crăpând, fumegând, dar trece) de pe o bandă pe alta întruna. Am senzaţia uneori că benzinăriile anunţă prin staţie că primii o sută de şoferi demenţi ajunşi la faţa locului primesc câte-un cauciuc de iarnă gratis.

Să te ferească Dumnezeu să nimereşti pe un trotuar cu o singură bandă pe sens, de genul celor din faţa magazinelor de lux, din centru.

Toată românimea aleargă undeva