Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988) Coincidenţă reconfortantă la sfârşit de iulie: două reviste, „Dilemateca” şi „Formula As”, au publicat megainterviuri cu Filip Florian, unul dintre puţinii scriitori adevăraţi ai României actuale. Ambele dialoguri respiră un aer curat, de munte, şi o filosofie de viaţă pe care doar pasiunea ţi-o poate da.
La 41 de ani, retras într-un sătuc de la poalele Pietrei Craiului, Filip Florian are la activ trei romane: „Degete mici” (2005), „Băiuţeii” (2006 – scrisă împreună cu fratele său Matei) şi „Zilele regelui” (2008). Autorul e tradus deja în nouă ţări şi are o bună reputaţie în spaţiul germanic.
Decizia de a părăsi Bucureştiul pentru a se dedica literaturii a luat-o brusc, pe când era jurnalist. Lucrase pentru revista „Cuvântul” şi pentru posturile de radio Europa Liberă şi Deutsche Welle. Dar se săturase! „De ce să mai dezvălui a cincizeci şi una mârşăvie, când precedentele cincizeci n-au avut nicio consecinţă? Trăiam o mare deziluzie după zece ani de presă, zece ani foarte intenşi, în care mă implicasem până-n gât: atunci s-au comis mineriadele, marile tunuri în economie, marile potlogării. Şi atunci mi-a devenit foarte limpede că trebuie să fug de lumea aia dacă vreau să scriu serios, pentru că altfel n-o să izbutesc. Şi, la un moment dat, a explodat ca o bubă. În iarna lui ’98 spre ’99 am încărcat maşina şi m-am mutat la Sinaia.
A fost o mişcare destul de riscantă. De-abia se născuse băieţelul nostru, locuiam într-o singură cameră friguroasă, cu o sobă veche, nereparată de 50 de ani, şi fără bunici în preajmă, ca să ne ajute cu copilul. Am trăit greu, din ce apucasem eu să strâng la Europa Liberă şi la Deutsche Welle, unde salariul era măricel, şi dintr-o chirie modestă pe care ne-o plăteau nişte prieteni care