Vineri seară, la Sport.ro, Ioan Becali n-a trântit un scuipat pe obrazul lui Emanuel Terzian, ci pe faţa întregii prese sportive.

E nevoie de o batistă foarte mare pentru ştergerea urmelor. Terzian a pus mâna pe un şerveţel şi a înlăturat câţiva stropi de salivă, dar asta nu rezolvă mare lucru. Discuţia trebuie dusă în alt plan şi începută cu o întrebare simplă: Cum poţi să lichidezi un monstru pe care tu însuţi l-ai creat în laborator? Căci Ioan Becali nu e doar un ins care se simte la fel în tavernă şi în cavernă. Nu e doar un mafiot parodic. El e rezultatul apetenţei naţionale pentru bâlci, râgâit în public şi măscări. Iar detenta lui mediatică din ultimul deceniu spune o poveste tristă în primul rând despre noi şi despre cei care i-au amenajat platforma de exprimare.

Degeaba ripostăm prin citate din oameni fini. Degeaba îl invocăm pe Octavian Paler: „Nu mă tem nici de becalizare, nici de imbecilizare, ci de imbecalizare”. E ca şi cum ai trage cu ghiocei într-o batoză. Ioan Becali nu e un om care şi-a pierdut cumpătul, ci exponentul unei categorii obişnuite să timoreze, să insulte, să ameninţe şi să folosească flegma pe post de argument. Amintiţi-vă de episodul Cartianu, amintiţi-vă de prelegerea despre foloasele capului în gură, susţinută mai demult la „Naşul”, amintiţi-vă de promisiunea răcnită în urechile ziariştilor: „Vă fac de la brâu în jos”. Cine vede în Ioan Becali doar un coleric pitoresc e fie orb, fie rău intenţionat.

Şi totuşi, întrebarea rămâne: cum scăpăm de monstrul pe care l-am zămislit? I se adaugă, parşiv, o a doua: Chiar vrem să scăpăm de el? Invitat la explicaţii de Vali Moraru, Manolo Terzian a răspuns: „Cei care-l critică pe Ioan Becali n-ar fi putut s-o facă dacă nu l-am fi adus la emisiuni.” Corect. „În plus, e bine ca asemenea oameni să ştie că abuzurile lor sunt văzute”, a adăugat Manolo. Iarăşi corect