Anul 2011 a fost marcat de revoluțiile în lumea arabă și de căderea dictaturilor din Tunisia, Egipt și Libia. Pe 14 ianuarie 2011, Ben Ali pleca din Tunis în Arabia Saudită, în timp ce pe bulevardele capitalei tinerii scandau Dégage! (pleacă!), lansând revoltele populare care se continuă și astăzi în Siria. Deși evenimentele populare din Nordul Africii și Orientul Mijlociu au fost prezentate ca faptele de eroism ale unei populații însetate de libertate și democrație, bilanțul ultimului an pune sub semnul întrebării mobilul revoluțiilor. Acest articol face o trecere în revistă a situației de după revolte din Tunisia, Maroc, Egipt și Libia.

Contrastul este izbitor între optimismul cu care observatorii occidentali priveau revoluțiile de anul trecut și dezamăgerea care se resimte astăzi din multe comentarii. Deși sunt multe motive de optimism (printre care, cele mai remarcabile ar fi căderea a trei dictatori, alegerile libere din Tunisia, Maroc și Egipt), continuarea crizei economice și instabilitatea din zonă sunt tot atâtea motive de preocupare. Mai presus de toate însă, ceea ce îngrijorează comentatorii și publicul occidental este rezultatul primelor alegeri libere din zonă și intrarea la putere a partidelor islamiste și salafiste. Deși liderii partidelor islamice încearcă să prezinte imaginea unor partide moderate, alte declarații mai puțin diplomatice și acțiunile salafiștilor pun sub semnul întrebării intențiile islamiștilor.

Tunisia

Elevul model al Africii de Nord, Tunisia pare a fi statul cu cea mai bună pornire pe drumul spre democrație. Prin alegerile din 23 octombrie 2011 a fost aleasă o Adunare Constituantă, care în prezent discută proiectul unei noi constituții, văzută de către tunisieni ca proiectul pentru o nouă societate reprezentativă pentru toți cetățenii. Rezultatele alegerilor nu sugerează însă că un compromis va fi ușor de obținut