Au început Jocurile Olimpice, pe care le organizează pentru a treia oară în istorie, Londra. Un oraş care, cel puţin în această perioadă, pare că poate găzdui privirile unei lumi întregi. Sportul e la modă zilele astea, chiar şi cei care habar nu au care sunt regulile la scrimă sau la polo ascultă cu interes ştirile care rezumă evenimentele din Marea Britanie, dacă nu cumva urmăresc conştiincios transmisiunile directe de pe postul naţional.

Chiar dacă debutul competiţiilor sportive a coincis, în mare măsură, cu evenimente politice locale pe care nu le putem ignora, de care nu ar fi corect să nu ţinem cont pentru a construi alte şi alte perspective, Jocurile Olimpice reuşesc, o dată la patru ani, să readucă în mintea oamenilor definiţia sportului şi a luptei pentru medalii, să ne amintească discret câtă nevoie avem de performanţă. La ora când scriu acest articol, primul argint şi-a făcut loc în palmaresul delegaţiei noastre. Avem nevoie de performanţă, mai ales acum, când toate parcă merg înapoi, când lumea pe care ne-a fost dat să o trăim ni se potriveşte tot mai puţin, când oamenii uită să mai fie oameni.

Bineînţeles, aştept cu mare nerăbdare gimnastica feminină. Pentru că am încredere în Belu şi Bitang, dar şi pentru că mă tem de nenorocul nostru, în general. Sigur, se poate spune şi că sunt eu prea pesimistă şi susţinătorii gândirii pozitive chiar mă pot acuza că atrag răul. Cu toate acestea, nu pot ignora ştirile care spuneau că una dintre cele mai bune concurente din echipa noastră are probleme grave la călcâi, nu pot uita cum lotul olimpic a fost lăsat atâţia ani de izbelişte de către o clasă politică inconştientă, care uită la fiecare mandat cât de important e să fim primii în competiţii de renume, să refacem renumele României, până nu e prea târziu ca să mai salvăm ceva.

Avem nevoie de performanţă construită pe termen lung, pi