Scriitorul şi scenaristul româno-american Petru Popescu face un apel emoţionant în favoarea poetei şi teleastei Clara Mărgineanu, pe care închiderea ineptă a TVR Cultural a aruncat-o în afara arenei

Un text de Petru Popescu

Ştim că lumea s-a schimbat şi continuă să se schimbe, ştim. Ştim şi de ce. Ştim că populaţia globului s-a triplat, în timp ce atenţia emotivă a orişicărei persone s-a îngustat la poate un sfert din timpul pe care-l aveam odată, nu prea demult. Ştim de ce. Energiilor individului şi ale grupurilor de populaţii li se ordonă să funcţioneze dublu şi triplu, şi... în mod plat, automat, “pentru job” – jos emoţiile!, jos nostalgiile!, jos bunul-simt! chiar, doar suntem coplesiţi de obligaţii şi de spaima că vom fi înlocuiţi de unii mai buni ca noi, adică mai obedienţi ca noi. Cu cât suntem mai mulţi pe lume, cu atât trăim mai rapid, avem mai multe obligaţii şi executăm mai multe protocoale zilnice, dar trăim mai puţine momente comtemplative ori simplu de calitate, şi convingerile noastre devin mai risipite şi mai uşor de uitat, adică de trădat, în deruta timpului de zi cu zi.

Dacă acest început vi se pare obscur, să-l simplificam. Suntem toţi mai presaţi – de timp, de bani ori de lipsa lor, de catastrofe colective şi personale. Conspiraţiile imaginare, a propos, s-au înmulţit, ţinând pasul cu cele reale – trăim filmul “Sfârşitul”. Glumesc. Dar nu glumesc că suntem tot mai grăbiţi şi mai superficiali la cum trăim. Oriunde ne întoarcem să copiem un model nou (!?), mai acătării, ca să ne dregem de pierderea iluziilor “revoluţionare”, modelul respectiv e şi mai supercorporatizat. Iar scuza dărâmării instituţiilor care ni se par vetuste am învaţat-o într-o clipită; corporatismul din USA/BRD/UK/FR/NIPPON ne invadează cu uimitoare vigoare. Corporatismul e genetic chiar şi pentru cei ce nu ştiau că îl au în sânge. E staza rasei hominide, ale căr