O dimineaţă geroasă de februarie, într-un cartier de lux al Bucureştiului. Ceasul ticăie spre 10:30 cu ritmicitatea unui schimb de mingi din tenisul clasic, iar senzaţia de frig siberian ne e sporită de lacul îngheţat din preajmă. Nu aşteptăm prea mult şi pătrundem într-o curte dominată de un chow-chow haios, ce ne conduce în pas vioi spre intrarea unei case impozante.

Discuţia cu Ion Ţiriac (72 de ani) se poartă într-un living ce a strâns amprentele vremurilor: lucrări de tenis, cărţi de "hunting", o multitudine de fotografii apropiate sufletului fostului şef al COSR şi un lanţ interminabil de trofee. Stă în capul mesei, soarbe tacticos dintr-o cafea şi ne priveşte drept în ochi. "Facebook? Ce e ăla? Eu nici computer nu am... am de curând o tabletă... Ştiu că băiatul ăla de la facebook e noul propietar de la Indian Wells", ne întâmpină magnatul. Şi pentru că ştim că timpul fuge cu viteza internetului începem abrupt.

Domnule Ţiriac, sunteţi perceput ca un om puternic şi bogat. Cât v-a oferit sportul?

Eu fără sport poate aş fi fost un bun inginer la Steagul Roşu (n.r. - fabrica de autocamioane din Braşov) sau un bun profesor de sport ori doctor, eventual. Fără sport n-aş fi ajuns niciunde! Bogat? Probabil voi fi cel mai bogat om din cimitir, eu până acum nu m-am gândit să vând nimic din ce am. Habar n-am cât valorează, toţi mă evaluează. Eu mă duc la serviciu cu avionul, pentru că nu mă poate duce maşina sau taxiul de la Bucureşti la Stuttgart, de la Stuttgart la Monte Carlo, de la Monte Carlo la Madrid şi înapoi la Bucureşti. Şi pot să-mi permit treaba asta pentru că-mi plătesc avionul cei cu care muncesc. Am avut libertatea să fiu bogat în ziua în care am intrat într-un restaurant şi nu m-am uitat la preţul meniului, atunci am zis că am scăpat de o grijă. Nu sunt exagerat în aceste treburi mă duc cu avionul şi am câteva pasiuni: vânătoa