Acasă printre străini, cel mai recent roman al Gabrielei Melinescu (Premiul "De Nio", al Academiei Suedeze, 2003) este o carte despre timp. Scriere aflată la frontiera dintre poezie şi proză, hibrid între ficţiune şi însemnarea nudă (este greu de spus cît este roman de ficţiune şi cît realitate trăită, în condiţiile în care la tot pasul apar referinţe lesne identificabile în viaţa reală; mai degrabă se poate vorbi de organizarea romanescă a unei materii epice altoite pe marginea unor însemnări zilnice sau desprinse din paginile unui volum de memorialistică), înşiruire capricioasă de însemnări din epoci şi de pe paralele geografice diferite, pigmentată cu vise, reflecţii filozofice, estetice, politice, literare, volumul este o scriere compozită, asamblată după principii cvasi-suprarealiste, pe baza dicteului automat, prin urmarea netulburată a fluxului imprevizibil al gîndirii.

Chiar dacă, pornind de la elemente banale ale cotidianului (o întîmplare, o replică, o idee citită sau auzită, mirosul sau culoarea unei flori, un cuvînt, un gînd răzleţ), autoarea plonjează în timp pînă la anii copilăriei şi adolescenţei sale bucureştene, romanul nu este unul proustian. Scopul său nu este recuperarea memoriei (de altfel, atunci cînd se produce, aceasta nu îi creează autoarei revelaţii sau mari nostalgii), ci descrierea unui flux al gîndirii/trăirii, în care, prin mecanisme incontrolabile, se amestecă fără încetare prezentul cu trecutul, realităţi româneşti şi suedeze, poezia cu proza, cărţi citite în mai multe limbi şi tablouri din expoziţii de mult uitate, ritmuri muzicale din epoci diferite, speranţe şi dezamăgiri, cioburi de sentimente şi amintiri. Din mişcarea circulară continuă a malaxorului ies pentru o secundă la lumină bucăţi (încă) întregi, identificabile, ţinînd de un loc şi de o epocă. Imediat însă acestea se scufundă şi, la suprafaţă, apar alte ră