Publicăm o versiune a textului prezentat de Ciprian Mihali în timpul mesei rotunde Comment créer une base intellectuelle pour l’Europe de demain, din cadrul colocviului internaţional L’intellectuel public en Europe 1989-2009, organizat de Institutul Cultural Român la Paris, în 7-8 noiembrie 2009.

Intervenţia mea este rodul unei reflecţii realizate pe mai multe voci, în diversitatea unor opţiuni teoretice şi politice care s-au putut articula în aceşti ultimi ani la Cluj şi printre mai mulţi tineri cercetători preocupaţi de o întrebare recurentă: cum putem să gândim trecutul comunist şi actualitatea postcomunistă? Este vorba de o genealogie a trecutului recent, dincolo de prejudecăţile şi judecăţile de valoare grăbite, care sărăcesc trecutul şi îl îngrămădesc fie într-o condamnare spectaculară, sub forma unei declaraţii politice (a cărei „eficacitate“ nu depăşeşte acest nivel declarativ), a comunismului ca regim totalitar şi distructiv, fie în nostalgia unei epoci de aur care ar fi îngropat odată cu ea marile înfăptuiri ale revoluţiei socialiste. Înţelegerea jumătăţii de secol comunist şi a celor două decenii ale postcomunismului zis democratic şi liberal are ca premisă refuzul evaluărilor dihotomice şi a tablourilor compuse din rupturi radicale ori din continuităţi neştirbite. Fideli ideii de discontinuitate, credem că momentul 1989 marchează fără îndoială o cotitură, o intensificare şi o devoalare a unui anumit număr de tendinţe care vor crea, după aceea, condiţiile de posibilitate ale unei multitudini de evenimente, ele însele mai mult sau mai puţin previzibile. Astfel, pe de o parte, nu credem că liniile de ruptură între „înainte“ şi „dup㓠urmează punctele pe care discursurile dominante din aceşti ultimi ani le indică drept sursă a despărţirii de trecut; la fel cum, pe de altă parte, prelungirile aceleiaşi epoci se lasă urmărite nu numai în inerţiile sau