Există mereu o parte a lumii cu care nu e bine să ai de-a face: dictatori nebuni, insurgenţi incurabili care vor să pună planeta pe rugul credinţelor lor, figuri mesianice şi sîngeroase, în acelaşi timp, organizaţii sumbre şi apocaliptice, terorişti pe faţă sau şefi de stat cu suflete de terorist, în fine, o adunătură de indivizi foarte periculoşi, mai mult sau mai puţin organizaţi. Pentru un preşedinte al Statelor Unite, întîlnirea directă cu asemenea oameni este inevitabilă. Mai devreme sau mai tîrziu " dar, în general, destul de devreme ", preşedintele SUA are de luat decizii în privinţa acestui gen de oameni. Sigur, contează mult prejudecata cu care preşedintele a ajuns la Casa Albă. Dacă, filozofic vorbind, crede despre ei că sînt oameni buni în fond, dar stricaţi de anturaj, de viaţa grea, de frustrare şi de nevoi neîmplinite, va fi dispus la o anumită abordare. Dacă, dimpotrivă, crede că sînt inamici ireductibili, născuţi anume pentru a distruge America şi lumea liberă, că sînt Răul însuşi, va avea o altă abordare. Preşedintele Barack Obama a venit la Casa Albă cu o convingere mai apropiată de prima dintre cele două variante mai sus descrise. Cu excepţia unui Osama Bin Laden, pe care a jurat că-l va vîna pînă la capăt, atitudinea lui Obama era aceea a deschiderii spre dialog cu oricine. Obama a anunţat că e gata să discute şi cu Teheranul şi cu Phenianul, ba chiar pare gata să discute şi cu talibanii " mai precis să-i mituiască " pentru a obţine decuplarea acestora de Al-Qaeda. Sprijinul naţional şi internaţional pentru o asemenea abordare este foarte mare. E firesc: orice om normal preferă negocierea războiului. Însă, mai devreme sau mai tîrziu, vine momentul în care deschiderea spre dialog poate însemna acceptarea resemnată a dezastrului.

În ianuarie, în vremea tranziţiei de la administraţia Bush la administraţia Obama, serviciile secrete american