La sfîrşitul secolului al XIX-lea, republicanii români (pe care, de altfel, îi cam numărai pe degete) erau supuşi unor ironii teribile de către clasa politică sau presa conservatoare şi chiar de către opinia publică în ansamblul ei, monarhismul fiind pe atunci, se înţelege, un mod de viaţă autohton, greu de imaginat în postura unui sistem ce ar fi trebuit „reformat“. În fruntea batjocoritorilor se afla, frecvent, Caragiale, cu articolele sale vituperante din Moftul român. Bunăoară, în două texte consecutive (Moftul român din 9 mai 1883 şi din 13 mai 1883), intitulate Politica (evident, I şi II), autorul Scrisorii pierdute ridiculizează cîteva întruniri ale liberalilor republicani, precum şi obiectul „petiţiunilor“ lor iritate. Dacă în primul articol, scriitorul se limitează numai la citarea unor „vorbe de duh“, rostite de membri marcanţi ai guvernului conservator în şedinţele Consiliului de Miniştri (se pare că P.P.Carp, „cu obicinuitu-i ton de zeflemea, a susţinut că cei care au pus de gînd să se-ntrunească la Dacia sunt nişte gogomani“, iar Lascăr Catargiu, „cu obicinuitu-i bun simţ, ar fi spus: ’Bre, omule, dacă ne-or face vreun tărăboi la 5 aprilie? Dacă or da /.../ cu bolovani şi te-or mîzgăli şi pe mata cu ouă clocite pe aiasta care o porţi la ochi?’“), în al doilea, menţionează o acţiune revendicativă a „revoluţionarilor“ antimonarhişti la Palat şi dezbaterile juridico-etice iscate în jurul ei. Să le urmărim împreună, încercînd să sesizăm nota argumentativă din spatele satirei caragialiene.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATPRezumă autorul, în felul următor, întreaga tărăşenie: „D. P.S. Aurelian a fost însărcinat să ducă la Palat şi să prezente regelui moţiunea votată de naţiune contra reacţiunii care, contra prescripţiunii Constituţiunii, închide opoziţiunii căile de luptă leg