Mircea Cărtărescu: „Călinescian până-n vârful unghiilor, Manolescu nu este nicidecum un epigon, ci un avatar al lui Călinescu în modernitate“.

În fine, după o lungă aşteptare, monumentala „Istorie critică a literaturii române“ a lui Nicolae Manolescu există, am ţinut-o în mâini, am făcut o noapte nedormită cu ea (şi vor urma altele, cât mă mai ţin puterile), incitat şi încântat la fiecare pagină, încât abia aştept să împărtăşesc cititorului acestui ziar primele mele impresii. Ştiu bine că „Evenimentul zilei“ nu este o revistă literară, dar nici „Istoria“ lui Manolescu nu se publică în fiecare zi, dimpotrivă, nu s-a mai scris şi publicat aşa ceva de şaizeci şi şapte de ani, de la marea istorie a lui Călinescu. E o carte fundamentală, care cuprinde în 1.500 de pagini cinci secole de literatură română, citită şi recitită de critic, trecută prin filtrul personalităţii unuia dintre cei mai inteligenţi oameni pe care-i cunosc şi redată nouă mai proaspătă şi mai onestă ca oricând. Nu trebuie să fii neapărat profesor ca să ţi-o doreşti, cu atât mai puţin ca s-o citeşti pur şi simplu ca pe un roman de idei. Eu cred că orice om care nu-şi face din incultură un blazon ar trebui s-o aibă în casă şi s-o răsfoiască din când în când.

Nu există nimic în această carte din spiritul manualelor şcolare, care servesc de obicei generaţiilor de elevi aceeaşi tocană indigestă şi expirată, plină de Luceferi şi Ceahlăi, de mari scriitori indiscutabili, de figuri de ceară dintr-un panopticum în care nu mai crede nimeni. Pentru Nicolae Manolescu nu există tabuurile şi poncifele terorismului cultural care i-a transformat pe Eminescu, pe Călinescu însuşi, pe Marin Preda sau pe Nichita Stănescu în statui intangibile, reprezentând valorile neamului. Criticul nu se lasă intimidat de niciun fel de instanţă valorizantă. În schimb, folosindu-se de propriile unelte, pune la încer