Piesa „Titanic vals" a lui Tudor Muşatescu am văzut-o şi am revăzut-o cu aceeaşi plăcere. Şi, de fiecare dată, Ioana Calotă mi-a dezvăluit noi faţete interpretative în realizarea personajului Miza. Cu aceeaşi bucurie o joacă însă şi pe Polly Peachum în „Opera de trei parale" sau pe Spiridon (în travesti) în „O noapte furtunoasă" ori alte personaje din piese pe care le puteţi vedea din toamnă la Teatrul Nottara şi Teatrul Metropolis.

Ioana Calotă şi-a dorit dintotdeauna să fie pe scenă. Încă de pe vremea în care nici nu cunoştea cuvântul actriţă, cu atât mai puţin pe cel de star sau vedetă. Povesteşte firesc, cu bucuria copilului care descoperă în fiecare zi altceva, despre menirea ei, despre relaţia cu spectatorii, despre lucrurile mărunte care o bucură în viaţă, despre dorinţa de a învăţa continuu.

Întotdeauna ţi-ai dorit actoria?

Ioana Calotă: Dacă acum, în acest moment, îmi doresc ceva, dar nu sunt sigură că e momentul potrivit, mă gândesc să mai aştept. În schimb am ştiut din copilărie că îmi doresc actoria. Nu aveam nici un reper, eu am copilărit în Roşiorii de Vede, unde nu exista teatru. Ascultam mult teatru radiofonic, luni seara era teatru de televiziune şi toate astea m-au făcut să vreau actorie. Nu ziceam că vreau film, nu ziceam actriţă, de fapt, nici nu ştiam cuvântul actriţă, spuneam că vreau să fac „peatru". Din clasa a IX-a până într-a XI-a am cochetat cu filozofia, dar am renunţat. Am ales să citesc ceea ce-mi place şi să fac o meserie care chiar mă chema. Uite, dacă şcoala de şoferi o fac acum, la 31 de ani, după mulţi ani în care m-am gândit dacă e cazul sau nu, şi există multe alte lucruri de care încă nu sunt sigură, teatru am ştiut dintotdeauna că-l vreau. Repet, fără nici un reper. O vedeam doar pe mama (n.r. Floarea Calotă), care cânta, dar asta era tot.

Ai crescut totuşi într-un mediu artistic.

I.C.: Da, era un m