Firma la care lucraţi oferă "consultanţă şi strategii în resurse umane". Altfel spus, pune în legătură companiile interesate în ocuparea unor posturi vacante cu candidaţii dornici să le ocupe. În cazul acestor candidaţi, în general persoane cu studii superioare şi chiar cu specializări postuniversitare, se mai poate vorbi de naivitate în aşteptările şi atitudinea faţă de un viitor loc de muncă? Probabil că din perspectiva carierei, a opţiunilor şi a căilor concrete pe care mulţi din semenii noştri le urmează, ar trebui să asimilăm naivitatea unei inadecvări la realitate. Dacă acceptăm această convenţie, am putea spune că orientarea către profesie, din perspectiva perceperii nevoii sociale, se face, în mod evident, cu mai mult pragmatism (şi mai puţină naivitate) decît în trecut. Oamenii sînt mult mai atenţi la tot ceea ce piaţa solicită. Liberalizarea vieţii publice şi noile legiferări privind proprietatea au reprezentat o deosebită atracţie pentru cariera în avocatură, consistent avantajoasă în termeni materiali şi capabilă să aducă stabilitate. De asemenea, dezvoltarea proprietăţii private a amplificat cu sute de mii posturile de contabil; apariţia bursei de valori, a acestei mici lumi a valorilor imobiliare a creat, şi ea, o nouă zonă de atracţie. O problemă mai complicată, şi cu o evoluţie oarecum opusă, este cea a adecvării între ceea ce candidatul oferă pe piaţa forţei de muncă şi aspiraţiile sale. Autoevaluarea propriilor disponibilităţi este inadecvată. Există, încă, multe persoane care, în baza unei pregătiri nu prea temeinice, unei experienţe nerelevante, solicită posturi pentru care, de fapt, nu sînt potriviţi. Ce motivaţie găsiţi acestei supraevaluări? Candidaţii respectivi chiar sînt, cu naivitate, convinşi de propriile merite, sau încearcă să inducă în eroare? Sînt foarte mulţi care au impresia că vorbesc foarte bine o limbă străină; care au impr