«Clan» e, de multă vreme, un cuvânt cu acoperire naţională şi foşnet suspect.

Vorbită neglijent şi tratată cu scârbă, limba română mai are totuşi resurse pentru surprize. De exemplu, dacă lipeşti „clan" şi „destin", obţii „clandestin". Curioasă poveste, stranie situaţie în care compunerea unui cuvânt rezumă povestea unui timp. Poate fi destinul unei ţări controlat de clanuri? Şi pot fi clanurile care controlează acest destin clan-destine? Istoria dă răspunsuri amestecate, în funcţie de secolele şi locurile pe care pune lupa. România lui 2011 n-are legătură cu Scoţia secolelor XII şi XIII. Ea continuă, în schimb, să se lase parcelată, luată în stăpânire şi sufocată de un sistem proptit cu un picior în mafia italiană şi cu celălalt în filmele care au făcut-o cunoscută la Bucureşti, Galaţi, Baia Mare şi Bacău. Să nu uităm, există în România oameni care-şi proclamă adoraţia pentru Scarface şi îi copiază viaţa, de la vilă (cu tot cu scara interioară) până la garderobă. România lui 2011 e, din acest punct de vedere, egala României lui 1998 sau 2006: un fund de ocean unde pândesc zeci de caracatiţe cu tentaculele gata de acţiune. Şmechere şi eficiente, piovrele nu-şi încalcă teritoriile şi nu-şi smulg prada una alteia. E destul pentru fiecare.

„Clan" e, de multă vreme, un cuvânt cu acoperire naţională şi foşnet suspect. În medicină şi politică, în justiţie şi agricultură, în comerţ şi arbitraj, clanul a devenit numele jocului. Apartenenţa la clan conferă forţă şi impunitate. Cu şapte ani în urmă, ziaristul Mălin Bot lansa la Timişoara o carte cu titlul „Mafia cămătarilor", un plonjon în lumea „hoţilor de case" din oraş şi totodată o divulgare a încârdăşirilor sistematice dintre cămătari şi autorităţi (notari publici plus executori judecătoreşti). Eram într-o sală a Prefecturii Timiş, alături de Mălin Bot şi de Horia Barna, coordonatorul colecţiei în care ap