Visul unei nopţi de iarnă? Nu, doar un strop de magie care apare de niciunde, odată cu un Cupidon care, într-un album-oracol de la absolvire al zeilor, ar putea fi votat cu uşurinţă most unlikely să ocupe acest post. E destul de în vîrstă, are mustaţă de miner şi un uşor defect de dicţie. Şi totuşi, e Cupidon. Nu-i e uşor cu locuitorii din Almost, Maine, SUA, un loc la fel de most unlikely să te întîlneşti cu realismul magic. (Pe de altă parte, fiind vorba despre dragoste într-o piesă a unui autor pasionat de Shakespeare, era de aşteptat să apară zeul specializat în domeniu şi, deci, puţină magie.) Un… loc ce nu figurează pe hartă pentru că era aproape să devină oraş, dar, din lipsă de organizare, nu a mai ajuns. E un… aproape-oraş, în care locuiesc oameni obişnuiţi (confuzi, timizi, care au nevoie de dragoste, dar nu prea ştiu cum să procedeze), care se iubesc şi aproape-şi-o spun, care sînt aproape-fericiţi sau aproape-disperaţi. Au nevoie de puţin ajutor ca să depăşească stadiul de „aproape“ şi să-şi aducă vieţile mai... aproape de ceea ce-şi doresc. Şi ajutorul vine. „Almost, Maine“ îşi are originea în Presque (sic!) Isle, Maine, unde s-a născut John Cariani. Numele lui nu vă este cunoscut decît dacă sînteţi fani înrăiţi ai serialului Lege şi ordine. Este actor de film şi de teatru (are un Tony) și dramaturg. Almost, Maine este piesa cu care s-a lansat, acum cîţiva ani. Aclamată de critici, jucată pe zeci de scene în Statele Unite şi, între timp, în întreaga lume, Aproape a ajuns şi la noi, mai exact la Rîmnicu Vîlcea, unde a fost tradusă şi montată de Cristi Juncu. Comice de cele mai multe ori, chiar şi atunci cînd au momente de tristeţe, scenele scrise de John Cariani sînt banale, unele, în cel mai bun caz, puţin neobişnuite. Să-i luăm, de exemplu, pe East şi pe Glory. El „repară chestii“, ea are inima frîntă. Banal, pînă intervine magicul. Pentru c