Se poate citi oricum, se poate citi oricât. Se poate citi pe brânci, la muncă, în RATB, pe stradă, asfixiat de noxe, acasă, relaxat şi cu mintea limpede, pe WC, pe coclauri, pe mirişte. Ce bine şi ce minune că se mai poate, cât se mai poate citi.
Minunea Târgului de carte "Gaudeamus" a fost aceea a ademenirii copiilor; a ademenirii adulţilor; a ademenirii bătrânilor. A fost coperta cealaltă, închisă peste paginile "Cărţii negre" despre România falimentului. Atâta lume la coadă ca la cărţile târgului n-am mai văzut de la cozile umilinţei şi ale sărăciei disperate, întinse pe malul Constanţei, acolo unde foamea şi nesomnul au brăzdat în luminile umede ale dimineţii chipuri vechi, crispate ca nişte carapace.
Am simţit în haosul, în vârtejul mişcării înfometate de cultură din "piaţa" târgului un soi de disperare. Un fel de învrăjbire mută, cum doar către sfârşitul anilor '80 am mai simţit, în muţenia îndârjită a nesfârşitelor cozi la cărţile puţine ce mai apăreau, îndeobşte, pe una dintre ultimele metereze ale rezistenţei culturale, Editura "Cartea Românească". Atunci când tipărea şi vinde noaptea spre dimineaţă, cald ca un coltuc de pâine caldă, întreg tirajul "celui mai iubit dintre pământeni", în doar câteva ore.
Simţeai pe dosul palmei căldura materială pe care tu însuţi o reflectai în accesul de bucurie hulpavă izvorât dintr-un orgoliu prostesc şi perplex - erau acolo, ale tale, dându-ţi-se voie, încă, să le numeşti "cărţile tale".
Ameţit de aerul dens şi de lumina puţină a "circului" - spus astfel, în cel mai real şi pozitiv sens - proaspăt încheiatului târg, am resimţit toate vechile stări, temeri şi izbăviri traversate în noaptea ultimilor ani ai comunismului. "Ce bine că sunt cărţi", gândeşti fără tine, deposedat de amintirea ultimelor zile. Ce minune să trăieşti atât de acut, de direct, de isteric aproape, bucuria vecinătăţii imediate