A vorbi, in actuala faza de recul totalitarist, conteaza (nu-i nici paradox, nici ironie aici: doar o imensa tristete) mai mult decit a spune; caci nu valoarea opiniei ar trebui sa ne intereseze acum, ci posibilitatea in sine a producerii sale. Despre Vsevolod Ciornei am scris acum vreo zece ani si mai bine: o cronica grava la modul... sa zic pubertar, indelung pritocita, ambitionind sa reveleze nota esentiala a acelei plachete de debut (Cuvinte si taceri), insolita si ca limbaj (bine stors de calofilie, cu orgoliul - eliadesc, fireste - al autenticitatii), si ca stare de spirit (dezabuzata, de o ironie austera, desi locvace, schimbind cu naturalete registrele) si, drept urmare, foarte greu de inseriat: intr-o literatura care practicase decenii in sir realismul socialist pe substructie samanatorista si traditionalismul cu tendinta si nu avea nici cea mai vaga idee de postmodernism, intertextualitate, autobiografism, explorarea cotidianului ("prozaic si bufon", cu sintagma regretatului Radu G. Teposu) si altele asemenea, acum grele capete de acuzatie in tabara vechii garzi... Unde mai pui ca volumul amintit era printre primele care urmau sa constituie ceea ce mai tirziu se va numi "o alta fata a poeziei basarabene" (e titlul unei faimoase antologii alcatuite de Eugen Lungu, in replica tacita, dar temeinica, la opul lui Musina, unde optzecismul de peste Prut nu-si gasise, din pacate, loc): o dificultate de receptare peste alta. Astfel ca ceea ce luasem atunci drept insurgenta, deriziune polemica, iconoclastie volubila, ceea ce laudam ca metaforism debordant si dexteritate asociativa s-a dovedit - in ceasul al doisprezecelea comparatist! - un dinescianism bine apropriat (chit ca in ariergarda - si in chip de centurioni - puteai zari siluetele lui Paunescu si Avramescu, mai accesibili la noi in vremea aceea). S- a dovedit insa - din drag de echilibru fie spus - ca poetul