"Mai mult decit absurditate, nemurirea insemna solitudine", repeta dinsul. "De asta am simtit nevoia sa va cunosc, mi-a spus, sperind ca ma veti intelege, macar ca o forma de viata"... Era, pe vremuri, la 2 Mai, o taverna, chiar pe malul marii, un local sordid, cu citeva mese inghesuite in interior si alte citeva mese, si ele destul de murdare, pe o terasa cu vedere la soseaua care ducea la granita cu Bulgaria. Localul parea ca este plasat in alt spatiu geografic decit acela real si intr-un timp incert. De altfel, pe peretele de dupa tejghea, un ceas arata o ora fictiva si un calendar un an trecut. Acestia erau parametrii in care se petrecea actiunea. Si multe personaje, totdeauna multe personaje, uzate de viata, de alcool si de visuri ratate. Mi-a placut totdeauna acest gen de societate dubioasa; o prefer chiar, marturisesc, societatii (in care ma gasesc frecvent) de oameni asezati, realizati, multumiti de ei. Imi trebuie oarecare indrazneala pentru a recunoaste aceasta preferinta; dar... "asta este"... Ma aflam deseori in locanta aceea... Nu mai stiu daca exista inca... Acolo oamenii se asezau la orice masa unde gaseau un loc, fara nici o formalitate, totul decurgea firesc, simplu. La masa mea s-a asezat intr-o zi un ins intre doua virste, imbracat ingrijit, un om cuminte, "obisnuit". Amindoi, si eu si el, eram taciturni; am fi ramas, probabil, doua prezente tacute de nu as fi avut eu, pe masa, un ziar in care, pe doua pagini intregi, se descria viata primului animal "clonat", oaia Dolly. Insul m-a intrebat, tragind cu ochiul la ziar, daca ma intereseaza problema. Se vedea ca pe el il intereseaza foarte mult "clonarea". Nu facea parte, mi-am dat seama, din fauna obisnuita a localului: "Vin aici din cind in cind, mai ascult una, alta..., dar sint oameni simpli, beau, se imbata, cinta... Altceva nu stiu". Vadit, el era din alta categorie umana. Mi-am inchipuit ca est