Românii au succes în fotbalul mare, dacă joacă după regulile lui

Săpunaru salutînd în timpul imnului. Săpunaru faultînd (”de-al doilea galben”, zice Paciencia, antrenorul Bragăi), în finala de la Dublin. Săpunaru sărutînd trofeul Europa League şi învelindu-se în tricolor ca într-o togă. Povestea lui la Porto nu e povestea standard de succes. Cuprinde destule peripeţii, scandaluri şi întoarceri din drum. A fost suspendat pentru cinci luni în Porto şi a revenit împrumutat la Rapid. S-a întors apoi în Portugalia şi s-a luptat pentru un loc în echipă. Imaginea “băiatului rău”, drapat în tricolor, demonstrează ceva important pentru fotbalul nostru: jucătorii români nu sînt prin definiţie inadaptabili la campionatele din Occident. Nu au defecte de fabricaţie sau de educaţie. Sau, dacă au, nu sînt insurmontabile.

Deac se întoarce în ţară, fără să ştie mai multă germană decît la plecare. Marica este “exclus de colegi”, susţine antrenorul lui Stuttgart. Ioniţă a jucat opt meciuri într-un sezon la Koln, nu i-a impresionat pe nici unul dintre cei trei antrenori care au trecut pe bancă. De străduit, s-a străduit. Dovadă glezna rănită care-i dă patru luni timp de gîndire pe tuşă. Nu e vorba de o lipsă de aderenţă a românilor la stilul nemţesc, cît de o lipsă de graţie în maturizare la fotbaliştii noştri. Creşterea se produce doar pe durere.

Exportăm “genii ale balonului”. Din inerţie. Din lehamitea sistemului. Asta exclude din start eforturile de adaptare, ideea de evoluţie, de disciplină de grup etc, etc. Nu Marica trebuie să se integreze la Stuttgart, Stuttgartul trebuie să-şi modeleze tactica, viziunea, obiectivele, relaţiile cu fanii şi politica de transferuri în funcţie de Marica. Nu Mutu trebuie să se adapteze la Fiorentina, Fiorentina trebuie să-şi regleze programul în funcţie de metabolizarea sibutraminei în organism. Chivu e băiatul bun. Nu geniu, băi