Trebuie să mărturisesc de la bun început ceva care, cu siguranţă, mă va descalifica în faţa multora: nu îmi place să merg la teatru. De ce? Simplu: pentru că nu-mi place isteria. Din păcate, isteria este starea de agregare a mai tuturor actorilor noştri în timpul unui spectacol. Actorul român nu se simte bine pe scenă dacă nu urlă din toţi bojocii, dacă nu-şi umflă pînă să-i explodeze venele jugulare, dacă nu-şi smulge părul din cap. Nu contează că joacă Euripide, Shakespeare, Cehov sau un dramaturg contemporan. Prestaţia lui scenică e aceeaşi, indiferent de personaj, epocă sau subiectul piesei. Cel mai la-ndemînă îi este să joace nebunia, cu treceri bruşte de la rîs la plîns, de la calm la agitaţie maximă (şi, cînd joacă aşa ceva, socoteşte că arta lui actoricească a ajuns la desăvîrşire, că iată, poate să treacă de la o stare la alta opusă fără mari probleme). Şi joacă nebunia, cu istericale şi gesturi absurde chiar dacă personajul interpretat nu are, de fapt, de-a face cu aşa ceva. După actorul român, nebunia este prin excelenţă dramatică, este chiar starea la care trebuie să ajungă el atunci cînd urcă pe scenă. Orice artist dramatic care se respectă trebuie să intre în stare Iar această stare este cea a adrenalinei maxime. Mi-i şi închipui pe actori, înainte de spectacol, cum îşi dau singuri pumni, ca boxerii care vor să se enerveze înainte de meci, să fie fiare, să rupă din adversar. Actorii se autosugestionează toţi să fie fiare, dar unele care rup, la fel de furioase, din ele însele. Cînd nu-şi ridică astfel poalele în cap, actorul român cel puţin urlă pe scenă. Jocul lui e exagerat, extrem, întotdeauna - chiar şi cînd vorbeşte în şoaptă, el de fapt strigă în şoaptă (à propos de asta, îi place la nebunie să alterneze răcnitul propriu-zis cu răcnitul în şoaptă - şi crede că procedeul acesta este unul plin de subtilitate). Într-o vreme, credeam că jocul a