Cine-l cunoaşte pe George Copos, şi nu doar din activitatea de politician ajuns vicepremier, ştie că acesta nu este omul care să poată fi păcălit cu uşurinţă. Şi, mai ales, nu este partenerul de la care să spui că vei putea obţine mai mult decât e el dispus să dea. Or Copos nu este, în general, dispus să dea ceva. Doar să ia.
Deci: atunci când s-au făcut auzite primele rumori legate de o eventuală tranzacţie prin care „regele prăjiturilor” punea pe tarabă savarina sa favorită, lumea s-a cam mirat. Cum să vândă Copos Rapidul? Şi ce să facă după aia? Cine şi de ce să-i mai ia interviuri? Şi cum să nu-şi dea el cu părerea despre tot şi toate? Indiferent cum a mers Rapidul de-a lungul anilor, Copos n-a avut de pierdut de pe urma lui. A fost o vacă de muls, pe care a luat-o de la stat, împărţind sarcinile: statul o hrănea şi el valorifica laptele! Cum-necum, a ştiut întotdeauna să-şi ia partea leului şi dacă a băgat vreodată bani (eu mă îndoiesc), atunci i-a scos cu vârf şi îndesat. Şi uite că, deodată, vrea să-şi taie sursa de vitamine!
Cu viclenia specifică omului, el a intuit în partenerul din alte afaceri, sirianul Taher, pofta acestuia de popularitate. Într-un context în care avea tot ce aveau şi alţii - Becali, Turcu, Borcea şi alte figuri carismatice ale fotbalului - lui îi lipsea ceva: popularitatea. Mediatizarea. Sentimentul că fiecare vorbă pe care o scoate din gură e plină de miez, din moment ce ziarele şi televiziunile se reped să o reproducă. Şi ce altă cale mai bună spre un astfel de context putea fi decât fotbalul? Şi decât nevoia de bani a lui Copos? În aceste condiţii s-a produs celebra tranzacţie care a uimit o lume fotbalistică, foarte puţini fiind cei care au putut să creadă că Copos se va despărţi cu atâta uşurinţă de asset-ul său cel mai de preţ. Fericit, Taher a bătut palma şi a început să se dea în stambă înainte să se facă actele. Şi c
