A fi far e fantasma fiecărui artist, dornic să vadă corăbioarele celorlalţi aduse-n port de lucirile intermitente ale ideilor, percepţiilor şi înţelegerilor sale. Far s-a vrut Delacroix, far a fost Picasso, far a fost Warhol. Uneori însă, chiar porturile devin far, aşa cum a fost Parisul începutului de secol trecut, New York-ul de la mijlocul aceluiaşi secol şi nenumăratele metropole ale artei actuale. Una dintre acestea din urmă a fost (şi este?) Düsseldorf, acolo unde, în jurul faimoasei Kunstakademie, au acostat sau amarat cel puţin pentru o vreme mai toţi artiştii care au marcat ultimele decenii, „global players“ ale căror nume merg de la Joseph Beuys la Markus Lüpertz, de la Nam June Paik la Gerhard Richter, de la Daniel Buren, Jannis Kounellis sau Mario Merz la Jörg Immendorf şi de la Günther Uecker, Daniel Spoerri, Marcel Broodthaers, A.R. Penck sau Sigmar Polke, la Rosemarie Trockel, Tony Cragg, Peter Doig, Katharina Fritsch, Andreas Gursky, Thomas Ruff şi nenumăraţi alţii.

Galeriile Schmela, Konrad Fischer, Hans Mayer, alături de muzeele şi instituţiile de artă locale, au consolidat, în timp, poziţia oraşului în constelaţia restrânsă a celor câtorva repere cruciale ale artei contemporane. Dar subtile mişcări de trupe de pe frontul mereu minat al artei recente par să pună în pericol poziţia fruntaşă a metropolei renane, capitala landului Nordrhein-Westfalen, motor al renaşterii vest-germane postbelice, dar şi principalul promotor al modelului productivist şi consumist inerent „miracolului german“ al anilor 70, model în care arta (mai precis, o anume practică a artei) a jucat şi joacă un rol notabil. Dincolo de mizele estetice specifice artei, se pare că acest model mental şi socio-cultural este pus în primejdie de migraţia formelor, fondurilor şi intereselor artistice spre alte teritorii tematice şi geografice. Mai mult, impactul crizei asupra pieţe