De ce mi-a plăcut - chiar de la primul contact cu pagina - întinsul eseu monografic al lui Daniel Vighi ? Nu vă pot da un răspuns-şperaclu, care să se potrivească şi tuturor motivelor integrale, şi foarte numeroaselor câtimi de justificare. Oricum, spuse de-a valma, lucrurile stau cam aşa: pentru că e o carte dedicată - în pretext - unui autor mai degrabă neprizat în egală măsură de critici şi de cititori; pentru că, transpare limpede, volumul se vrea, cu şanse mari, un bestseller analitic; pentru că, deşi pornirea e dată de un vizibil şi la modă parti-pris localist bănăţean, tezismul nu atinge niciodată înălţimi deranjante; pentru că redresează defazajele temporale după alte criterii decât cele istorice folosite de Jan Kott în celebrul său studiu despre Shakespeare; pentru că Vighi e speculativ până la Dumnezeu (şi, o dată ajuns acolo, rămâne la fel); pentru că ia în piept riscul de a nu fi acceptat de tinerii de stânga, vorbind inteligent despre capitalism; pentru că nu se serveşte de locurile comune ale teoriei literare, ci de proprietăţile individiale şi inalienabile ale economiei politice.

Mai mult sau mai puţin, în doze de concentraţii variabile, despre asta e vorba în proaspăt apăruta carte Onoarea şi onorariul. Ştim prea bine, încă de pe vremea indigestelor comentarii şcolare, că personalitatea auctorială a lui Ioan Slavici se defineşte cumva în funcţie de o temă financiară. Că e vorba despre agonisirea treptată şi minuţios urmărită, că e vorba despre afaceri ilicite de mafie western sau de găsirea - perdantă până la final - a vreunei comori, e mai puţin important. Cum de - atunci - nimeni n-a pus în cazul său decât problema bătrânicios morală & ipocrit religioasă a dezumanizării prin bani ? Nu şi pe aceea a reţelei de circulaţie a monedei, a tipului de investiţie făcut, a legităţilor şi algoritmilor economici. Explicaţii pentru această lipsă există şi