Săptămâna trecută s-a desfăşurat la Banca Naţională a României un simpozion cu tema Eugeniu Carada. Comemorarea a 100 de ani de la moartea ctitorului B.N.R. Cu acest prilej a fost lansat şi volumul omagial "Eugeniu Carada 1836-1910", apărut la Editura Institutului Cultural Român, un volum, fără dubiu, de referinţă.

A fost "o legendă vie" - aşa îl numea Constantin Stere pe Eugeniu Carada în 1906, când acesta împlinise 70 de ani. Era omul care se confunda cu istoria de până atunci a Băncii Naţionale. Refuzase orice demnitate în stat, refuzase să fie chiar şi guvernator al Băncii ale cărei temelii le aşezase cu un sfert de veac mai înainte, nu acceptase decât funcţiile de director şi membru al Consiliului de administraţie. Dar a fost tot timpul adevăratul conducător al Băncii. Era omul din umbră. Toată viaţa, iarnă şi vară, sosea la Bancă la aceeaşi oră, pleca la aceeaşi oră, îmbrăcat aproape întotdeauna la fel, un anteriu lung, albastru închis. Mergea întotdeauna pe jos, niciodată cu trăsura. Nu se ducea în vizite şi rar primea vreuna. Dar, odată pe săptămână, mereu în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, era oaspetele Brătienilor. Nu se ducea la spectacolele teatrale sau la concerte. Când acorda audienţe - şi se întâmpla rar - o făcea numai între orele trei şi patru după-amiază.

Se trăgea dintr-o familie de macedoneni şi se născuse la Craiova. A fost prieten apropiat al lui Ion C. Brătianu, alături de care a lucrat fără preget la ridicarea regatului României, chiar dacă rămăsese un republican şi nu se înţelegea cu regele Carol I. După războiul de neatârnare, din 1877, el este cel care secondează în plan economic opera lui I.C. Brătianu în plan politic. El este acela care creează Banca Naţională, a cărei putere nu a încetat s-o sporească cu marea sa forţă de muncă şi pricepere. A activat în administraţia băncii, în funcţia de director, din 1883 până la moarte,