Numărul de mandate obţinut de Kadima, partidul lui Ehud Olmert, considerat moştenitorul lui Ariel Sharon, este suficient de mare pentru a face din el liderul unei coaliţii, dar e evident insuficient pentru a putea pune în aplicare decizii politice interne sau externe ferme. Invenţie a lui Sharon, înainte să fie lovit de atacul bolii fără vindecare, partidul Kadima are un program de centru în ceea ce priveşte măsurile de politică internă (urgent necesare într-o ţară unde efortul de război şi măsurile liberale ale guvernărilor de dreapta au sporit numărul săracilor) şi îşi propune să continue retragerea unilaterală din teritoriile palestiniene. Aceasta ar presupune consolidarea unor mari colonii existente, desfiinţarea altora şi desenarea unui teritoriu palestinian destul de fragmentat. Retragerea unilaterală este o variantă inacceptabilă pentru palestinieni: hărţile provizorii aflate în circulaţie nu prea dau speranţe unui stat arab prosper, autonomia, ca să nu mai pomenim suveranitatea, rămîn încă o ţintă îndepărtată.

Pe de altă parte, şi pentru locuitorii israelieni din aşezările care urmează a fi desfiinţate, planurile lui Olmert sînt inacceptabile. Ei cred că orice concesie este inutilă, arabii nu vor mai mult teritoriu, în vecinătatea statului Israel, ci distrugerea acestuia. Nu e doar o exagerare formulată întîmplător de un politician înfierbîntat, ci unul din punctele importante din statutul organizaţiei Hamas, cîştigătoarea recentelor alegeri din Teritorii. Hamas nu recunoaşte existenţa statului Israel, deci orice iniţiativă a unor negocieri bilaterale este inutilă.

Şi, ca şi cum n-ar fi suficient, strategia palestiniană este minată de conflictul dintre organizaţiile Fatah şi Hamas. Fatah, organizaţia în fruntea căreia s-a aflat mulţi ani Yasser Arafat, cea care a negociat pacea cu Israelul, este compromisă pe plan intern prin corupţia liderilor