Şi imaginile, şi calificativele critice îşi dovedesc uneori o uimitoare putere de circulaţie. E suficient ca un critic de autoritate să definească, în felul său, prima carte a unui scriitor, pentru ca apoi această definiţie să fie găsită şi regăsită în varii comentarii, ca o descoperire de ultimă oră a "exegeţilor" respectivi. După ce, la debut, Cristian Teodorescu a fost considerat de Nicolae Manolescu drept "cel mai cuminte dintre prozatorii generaţiei �80", această cuminţenie s-a ţinut scai de autor. În majoritatea cronicilor pe care le-am citit, de oriunde s-ar pleca, se ajunge inevitabil la cuminţenia prozatorului, vecină cu inocenţa. Dacă alţi "optzecişti" dovedesc mari subtilităţi textuale şi rafinamente narative, Cristian Teodorescu nu face decât să scrie o proză, cum să zicem mai bine?, cuminte... Numai într-o discuţie asupra mijloacelor, procedeelor artistice este acceptabil un asemenea epitet. Şi chiar şi atunci, ar fi o mare eroare să condiţionăm valoarea estetică a unei opere de noutatea tehnicii de asamblare epică. Pe această linie logică, se poate ajunge la concluzia că ilizibilul, dar novatorul Alain Robbe-Grillet îi e superior bătrânului, "cumintelui" Cehov.
Într-o generaţie de scriitori cu cap teoretic şi predilecţie pentru digitaţiile scriiturii, Cristian Teodorescu face într-adevăr figură aparte; numai că această ieşire din rând nu mi se pare un semn de slăbiciune. Autorul nici nu este cu totul izolat: Ioan Lăcustă sau Ioan Groşan merg în aceeaşi direcţie, îndepărtându-se de nucleul dur al textualismului şi descoperind în existenţa şi experienţa omului simplu zone ideale de observaţie prozastică. Dar, dacă aceştia nu îşi pot reprima întotdeauna impulsul de a-şi destructura postmodernist textele, dezvăluindu-le artificialitatea inerentă, Cristian Teodorescu se plasează cu consecvenţă într-o postură reportericească, mergând cu came