Majoritatea călătoriilor mele în străinătate, din ultimul deceniu, au fost turistice – și toate au durat destul de puțin. Au fost, practic, niște excursii care bifau un desfășurător dat. Ca excursionist, stai tot timpul cu ochii pe ceas, dornic să vezi cît mai multe într-un interval cît mai scurt. De aceea te-ai străduit să ajungi acolo. Rîdem îndeobște de turiștii chinezi care stau ciorchine în fața Mona Lisei, dar fiecare dintre noi are o asemenea fantasmă a devorării vizuale și îngurgitării culturale. Problema cu acest tip de călătorii, atît de plăcute altfel, e că ele nu îți oferă decît un contact superficial cu o anumită matrice so-cio-culturală. Mergi pe rute turistice, într-un program turistic și într-un ritm săltăreț-turistic; după care te întorci frumușel acasă, nu-mai bun de muncă pînă la vacanța următoare. Și astfel, Grecia și Italia, Cehia și Austria, Germania și Statele Unite mi-au rămas, cu toată curiozitatea mea, străine. Le-am văzut în vacanțe și ele mi-au oferit vacanțe frumoase. Dar, cu toate că m-am străduit, n-am putut să merg în profunzimea lor: în acele straturi de adîncime pe care o cultură le dă unei societăți. Am simțit aceste straturi, dar nu le-am putut verifica pe cont propriu; le-am intuit, dar analiza pe care am făcut-o a fost ulterioară și exterioară. Căci – pe scurt – am fost în vacanță. După aproape două luni de bursă postdoctorală la Paris (oferită de Uniunea Europeană și de Academia Română) și deci în urma și în logica primului meu stagiu în străinătate, pot spune că lucrurile mi se prezintă cu totul diferit. După ce am scanat muzee și castele, catedrale și parcuri, librării și galerii, poduri și scuaruri vechi de sute de ani, după ce am citit, am citit, am citit și am văzut, am văzut, am văzut, după ce am intrat în mansarda lui Van Gogh, la Auvers-sur-Oise, și am aprins o lumînare la Chartres, după ce am prins o fantastică ex