România este o ţară profund coruptă.
De aceea, menţinerea ei pe şina greşită, care-i duce pe cei mai mulţi în prăpastie, dar îi cocoţează pe doar câţiva pe cele mai înalte culmi ale succesului, a fost o prioritate pentru "băieţii deştepţi" în cea mai mare parte a secolului XX şi, nici o surpriză, rămâne de actualitate.
Corupţiei sistemice îi "datorăm" 99% din rezistenţa la reformă, indiferent de sector, restul de 1% putând fi atribuit prostiei. Când, totuşi, s-a pus problema de a da startul unor timide reforme, tot corupţiei sistemice i-am "datorat", şi tot în proporţie 99%, caracterul de faţadă al schimbărilor. Restul de 1% poate fi, în continuare, atribuit prostiei.
Decidenţii de la Bucureşti şi din conducerea judeţelor au avut astfel tot interesul să impună proiecte, legi şi strategii de administrare a statului, cel mai adesea, cu sfidarea logicii, a recomandărilor făcute de organisme internaţionale avizate, inclusiv cu sfidarea evidenţei, adică a modelelor funcţionale din statele civilizate.
Totul s-a petrecut sub cinica deviză - "nici un pas prost fără rost".
Cam aşa au stat lucrurile şi cu forma şi reforma administrativă a României.
Cel puţin din 1990 încoace, împărţirea în cele 41 de judeţe a subminat decisiv şansele unei dezvoltări coerente şi a reuşit, în plus, să pună la bătaie terenul potrivit pe care s-au ţesut puternice reţele de corupţie.
Judeţ cu judeţ, acestea au preluat controlul teritoriului şi au dosit în buzunare veto-ul pentru orice decizie majoră, chiar dacă s-ar dovedi utilă.
Întreţinutul haos instituţional şi influenţa subterană a baronilor şi baroneţilor locali s-a construit pe o infrastructură parazitară, formată din zeci de prefecturi şi de consilii judeţene, populată cu peste 1000 de astfel de consilieri şi strangulată cu sute de direcţii şi agenţii judeţene.
Per ansamblu, tot atâtea fisur