A ţine o carte veche în mînă, adulmecînd aroma istoriei sale ori ascultînd foşnetul paginilor îmbătrînite, examinînd legătura sau incrustaţiile cotorului, reprezintă pentru mine o tainică delectare. În acest cadru referenţial – intelectual, olfactiv, estetic – al raportului cu obiectul material (volumul propriu-zis), dar şi cu substanţa acestuia (textul şi aura lui istorică) am plasat vizitarea Muzeului Hîrtiei (Schweizerisches Museum für Papier, Schrift und Druck) din Basel. Întîlnirea cu acest stabiliment a fost pentru mine pe cît de neprevăzută, pe atît de bogată. Locul însuşi este un „depozit“ al istoriei: o moară de cereale medievală, construită pe malul Rinului pentru mînăstirea Klingental şi transformată, în 1453, de un anume Antonious Galician, în moară de hîrtie. Trebuie să adaug că nu mai puţin de douăsprezece conversii similare din acea epocă au transformat oraşul Basel, mai ales pentru secolele XVI-XVII, în cel mai însemnat producător de hîrtie din Elveţia. Deloc întîmplător, de altfel, este statutul de centru al editării şi imprimării, nenumărate texte majore ale culturii europene fiind aici publicate – spre exemplu, traducerea în latină a Vechiului Testament întreprinsă de Erasmus din Rotterdam, în 1526, sau De Humani Corporis Fabrica de Andrea Vesalius, în 1543. Cît priveşte moara galiciană, acum „muzeificată“, ea nu şi-a întrerupt producţia pînă în 1924. La acea dată, ce-i drept, se fabrica hîrtia necesară unei manufacturi de tutun; între 1778 şi 1850 însă, interval în care a fost construit imobilul actual, moara de hîrtie aparţinea editorului şi librarului Johann Christof Im Hof-Burckhardt. Muzeul Hîrtiei din Basel deţine, din perspectiva patrimoniului şi a discursului, o configuraţie unică. Cel puţin trei paliere sînt detectabile: obiectele în sine (coli de texturi şi cu filigrane felurite, maşini de scris, mostre de text sau recipiente cu