Disperarea era accentuată şi de interdicţia reîntoarcerii în patrie. Lui I. Ghika i-a scris că a fost tentat „să aştepte ziua cea mare pe malul cel străin al Dunării”. Până atunci „mă voi uita pe Dunăre până mi se vor zvânta ochii”. Aleseseră calea directă, la lumina soarelui. De acum înainte – probabil în urma unor şedinţe tăinuite chiar şi Masoneriei - toate secţiunile paşoptiştilor noştri vor fi orientate înspre ţelul naţional, respectându-se două principii: al tăcerii absolute şi al răbdării. Vrând-nevrând se transformau în actori pentru a juca de ochii lumii o scenetă credibilă, dar în fond înşelătoare: „Vom întoarce Cerul şi Pământul pentru a ajunge la Ţelul nostru”. Formal se vor orienta şi acţiona la lumina frăţiei masonice, atotputernică sub cârmuirea Suveranului ei devenit Împărat al Franţei. Ca un cunoscător şi nu ca un vizionar, D. Brătianu declara: „Prezentul rezbel s-a ivit în condiţii aşa de favorabile Principatelor noastre, încât îmi vine să cred că providenţa i-a provocat înadins pe români”. Concomitent cu intensificarea acţiunilor militare din Principate, se accelera şi activitatea diplomatică a exilaţilor paşoptişti, un prim rezultat fiind reanimarea publicisticii europene în jurul chestiunii Principatelor. Tema favorită, puţin cunoscută europenilor de rând: denunţarea intenţiilor Rusiei de cotropire, ascunse sub pretextul eliberării popoarelor creştine din Balcani şi din Carpaţi. Totodată întocmeau memorii pe care le trimiteau la Paris, Londra şi Constantinopole. Într-un asemenea memoriu, înaintat lui Walewski, ministrul de externe francez, C.A. Rosetti, Ştefan Golescu, Cesar Bolliac şi arhimandritul Ioasaf, subliniau că: „Noi nu suntem deloc o provincie ocupată, nici asimilată, nici anexată Turciei; noi am rămas stăpâni pe noi înşine, sub o suzeranitate definită şi limitată”.

Statutul istorico-politic al ţării trebuia lămurit fiecărei