Observ de ceva vreme, atât în articole din presă, cât şi în comentarii ale cititorilor, un sentiment crescând de nemulţumire şi frustrare faţă de statutul nostru de membri ai Uniunii Europene, nemulţumire care uneori merge până acolo încât să declare că integrarea europeană este un eşec şi că ne aduce dezavantaje. Aceste voci par să considere că, fără constrângerile impuse de Uniunea Europeană şi alte organisme internaţionale, noi am şti să ne descurcăm mai bine: am putea ţine la nesfârşit deficitul bugetar mult dincolo de rigidul 3% cerut de Pactul de Creştere şi Stabilitate, generând astfel resurse pentru a finanţa nu doar pensiile, ci şi programe de investiţii în infrastructură; am putea acorda subvenţii întreprinderilor şi ramurilor ce se confruntă cu dificultăţi, fără ca una dintre acele multe comisii de la Bruxelles să ne atenţioneze că acordăm ajutoare de stat ce distorsionează concurenţa; am putea menţine preţurile la gaze, petrol, electricitate mult sub preţurile internaţionale, sprijinind astfel consumatorii şi producţia naţională; am putea folosi cursul de schimb ca pârghie în stimularea exporturilor şi am putea chiar utiliza rezerva valutară a Băncii Naţionale pentru finanţarea nevoilor urgente ale ţării! Şi, de ce nu, am putea lua măsuri protecţioniste care să ajute capitalul autohton să facă faţă concurenţei internaţionale.

Nu este greu să demonstrezi că fiecare dintre aceste măsuri aparent benefice sunt fie neaplicabile sau nesustenabile, fie au consecinţe dăunătoare pe termen mediu şi lung. În locul unei argumentaţii teoretice însă, o să încerc să apelez la propria noastră experienţă, recentă sau mai îndepărtată, când astfel de măsuri au fost încercate şi au dus la dezastru. Nu o să insist asupra deceniului 1990-2000, perioadă în care România nu a fost sub „jugul" Uniunii Europene şi a avut libertatea de a aplica toate măsurile sugerate astă