Nu imi imaginez ca un povestitor precum Ion Neculce ar fi putut aparea in alta parte decat in blanda Moldova. Cu toate ca cine l-a citit cu atentie (a facut-o, de pilda, Constantin Toiu, dupa cum o dovedeste recentul sau volum, al IV-lea, de memorii) stie bine ca numai bland nu era cronicarul.

Titlul de mai sus nu trebuie nici sa sperie, nici sa fie luat ca un anacronism pripit-senil din partea-mi. Doar ca exista anumite categorii care se muta din veac in veac, atragand mereu oprobriul celor mai echilibrati. Ion Neculce, cel mai carcotas dintre cronicarii moldoveni, cel mai inclinat catre sfanta barfa, mereu mai atent la ce se petrece in alcovul cutarui domnitor decat la parafele puse in cancelariile oficiale, nu se poate abtine sa nu-si dea in petec, depasindu-si prerogativele pe care rolul sau le-ar fi pretins, si comenteaza, cu vizibila malitie, sanctioneaza mai precis ceea ce considera a fi impotriva firii: cazul unui domn venetic, care se tinea cu o codana ce-i putea fi macar fiica, de nu chiar nepoata. Cine poate oase roade, am spune noi astazi, obisnuiti a contempla, saptamanal, pe un post TV momentele picante din concubinajul cam caraghios al unei june silfide cu un decrepit satir miliardar. Faptul ca cei doi au ajuns intre timp la mariaj, ba chiar au un prunc, nu reduce ridicolul promenadelor prin magazinele occidentale de blanuri, iar adancile panseuri pe care el se simte dator sa le emita, intelept, in aclamatiile cam monosilabice ale consoartei inzecesc prompt caraghioslacul. Corespondentul consumatului miliardar, alintat, spre a-i accentua, parca, masculinitatea vanjoasa, Iri, este un fanariot grec, din secolul al XVII-lea, Dumitrasco-voda Cantacozino; acesta, macar prin prisma nationalitatii sale, nu are cum sa nu atraga respingerea cronicarului. Dupa ce ii face un scurt si malitios, in subtext, portret, in care prezinta, condescendent