Pavel Ilie (1927-1995) este unul dintre artiştii “secreţi” ai anilor şaizeci-şaptezeci (Foto 1). Cu o primă expoziţie personală în România abia în anul 1974, după personalele de la Edinburgh şi Torino şi cu doar trei ani înainte de emigrarea definitivă în Elveţia (1977), Pavel Ilie, absolvent de pictură din 1955, a devenit unul dintre primele exemple a ceea ce se numeşte, frecvent, un “artist pentru artişti”, un reper al căutărilor, un indicator de direcţie şi un seismograf al riscurilor şi promisiunilor. Nu a ţinut niciodată să placă publicului larg, să facă, aşa cum se obişnuia în vreme, pictură de gen, plăcută, natură moartă, peisaj etc. De la pictură, pentru a cărei stăpînire (în sensul academic) stă mărturie Autoportretul din 1955, artistul a migrat, din aproape în aproape, dar într-un timp foarte scurt, către proiecte şi studii, schiţe utopice, machete, construcţii, ansambluri, procese, acţiuni, (foto)performance, environments.

Fără a fi neapărat un cercetător, un artist experimental cu aspiraţii scientiste, în sensul în care erau, în aceeaşi perioadă, membrii grupurilor 111 şi Sigma (împreună cu care a expus la Bienala Constructivistă de la Nürnberg, în 1969), Pavel Ilie e un artist a cărui desăvîrşită manualitate era coordonată de o sobrietate formalistă ce trecea dincolo de intelectualismele curente pe atunci (minimalismul şi conceptualismul), pentru a se nutri dintr-un fond mult mai adînc, arhetipal, local. Pavel Ilie a fost un inovator cu mijloace tradiţionale, cu materiale (chirpici, nuiele, lînă, frînghie) şi tehnici sau proceduri (lipire, împletire, îmbinare) ancestrale, pe care le-a pus, inadvertent uneori, în contexte noi, citadine, actuale, reuşind un puternic efect de de-teritorializare.

Diversiunea şi diversionismul reprezintă strategiile de bază ale demersului său. De-contextualizate, imaginile, gesturile, procedeele, obiectele,