Pe malul drept al Tisei, trupul unui ofiţer român zace inert. E o toamnă urâtă şi rece, într-un 1944 confuz şi parcă fără viitor. Plutonul 3 din Regimentul 2 Călăraşi merge într-o misiune de recunoaştere. Sergentul major Emilian Ezechil, comandantul detaşamentului, îşi forţează din nou destinul. E vârf de anvangardă într-un război care şi-a dat peste cap toate calculele în seara-loterie, 23 august 1944.
România nu mai joacă de partea Axei, nemţii sunt astăzi duşmanii, iar sovieticii aliaţi.Au trecut aproape doi ani de la acel 26 decembrie 1942 în care Ezechil păcălise moartea venită pe tancurile ruseşti.
Emilian nu se gândeşte însă la asta, a înţeles de mult că războiul nu are vreo logică precisă. De pe front, obiectivele globale sunt invizibile. Aici se văd doar sângele şi disperarea.
Şi cadavrele neîngropate ale unei lumi care nu mai are eroi, nici salvatori, ci doar sacrificaţi. E sfârşitul lui 1944, armata română se află deja de câteva luni în ofensiva pe Frontul de Vest, iar corpul părăsit în uitare al unui ofiţer român pe malul drept al Tisei îi lasă lui Emilian Ezechil o întrebare pentru eternitate: “de ce a fost obligat să moară omul acesta?”.
Moartea care iartă în prima linie
Filmul derulează câteva luni în spate. După întoarcerea armelor din august împotriva Germaniei naziste, sute de mii de români au mers pe Frontul de Vest pentru a sprijini forţele Aliaţilor. Printre ei, Emilian Ezechil. A avut noroc, pentru a câta oară?, chiar de la început. A plecat în Ardeal pe poziţia de responsabil la popotă, ceea ce l-a scutit să participe direct la bătălii extrem de sângeroase, precum cea de la Iernut, unde peste 11.000 de români şi-au pierdut viaţa în septembrie 1944.
“Nu sunt destui care pier aici?”
Minunea n-a durat însă mult. Ezechil a fost numit comandant al unui pluton de
