Am avut revelatia - precum in bancurile de odinioara - a "culmii" editorialului prost. Care este ea? Prostratia in fata tembelismului unui text pe care, blocat, il lecturezi constiincios pina la capat, asemenea unuia bun. Editorialul este, probabil, cea mai ingrata forma de publicistica. El se afla, ca gen, intr-o stare (destul de dramatica!) de inadecvare. Pe de o parte, aidoma productiilor artistice ale calofililor, are nevoie de timp, distanta si slefuire pentru a putea convinge, iar, pe de alta, in pofida eforturilor investite in conceptia sa, nu rezista pe palierul aprecierilor si atentiei publicului caruia ii e destinat decit maxim o zi, ziua tiparirii lui. Editorialistul isi construieste textele cu opinteli si frustrari, precum orice scriitor adevarat, nefiind insa receptat - pe scara valorilor estetice - mai presus de reporterul obisnuit, care redacteaza articole in viteza, oriunde (pe un colt de masa, la rigoare) si oricum (pe jumatate de servetel, la nevoie), obsedat de stirea propriu-zisa si prea putin de invelisul ei stilistic. In editorial se imbina doua lumi - aparent disjuncte -, lumea "culturii inalte" si lumea "culturii populare". Depinde de talentul editorialistului ca ele sa fuzioneze perfect si sa capete semnificatie una pentru cealalta. Oricum, cel care scrie editoriale ramine, in absolut, mai curind nerasplatit pentru incercarea sa. El seamana cumva cu maestrul cofetar ce priveste (banuiesc, intrigat!) cum opera lui grandioasa, alcatuita din straturi supraetajate de frisca si ciocolata, dispare in imbucaturile mesenilor topiti de placere, dar, altfel, indiferenti la sofisticata arta ascunsa in adincitura linguritei argintii. Editorialistii de cursa lunga - adica aceia care scriu un articol macar o data pe saptamina, timp de mai multi ani - ajung, treptat, veritabile "antene" de captare a subiectelor. Ei devin profesionisti in detectarea unei tem