Numai Lady Gaga lipseşte din kitsch-ul servit de Walt Disney Pictures şi regizorul debutant Joseph Kosinski în "TRON: Legacy". Filmul - dacă îl putem numi aşa - e claustrofobic şi înfricoşător pe un alt nivel decât era, poate, "Avatar". Dacă nu eşti pasionat de jocurile video, o să-ţi doreşti ca cei care fac astfel de filme să-şi creeze tot pe computer şi propriii spectatori.
Ce a făcut Academia Americană de Film şi Televiziune prin votul de blam acordat "Avatarului" se justifică acum: "Avatar" crea din bube, CGI şi noroi o lume imaginară, combinaţie de paradis fantastic şi de loc exotic real, lucrându-ne pe ideea că realitatea (cea de pe ecran sau cea în care trăim) e/sunt numai şi numai rodul imaginaţiei noastre. Iar AMPAS n-a vrut să încurajeze un cinema tot mai tehnicizat.
Dacă lumea din "Avatar" era atât de superbă încât nu mai vroiai s-o părăseşti, cea din "TRON" e întunecată, claustrofobică, de coşmar. Aproape tot filmul (care durează 127 minute) se desfăşoară în mediul digital, într-un program imaginat ca realitate paralelă, cu personaje ireale, scenografie geometrică şi dinamică proprie.
Conotaţiile filosofice care ar fi putut decurge de aici în mod inteligent sunt măturate cu o mână, păstrându-se trimiterile noduroase şi vechi de când lumea la Creatorul reţelei respective, Kevin Flynn (Jeff Bridges), văzut ca suprem Creator al lumii, în vreme ce fiul său, Sam (Garrett Hedlund) ar fi, nu-i aşa, fiul lui Dumnezeu. Împreună cu Quorra (Olivia Wilde), un program perfect, ar da Sfânta Treime...(vezi şi seria "Matrix".).
Dacă acest gen de trimiteri erau digerabile şi simpatice în seria "Războiul stelelor", pentru că exista alt gen de armătură (mult mai umană) şi, mai ales, o poveste pe care filmul o spunea (iar în "Matrix" efectele speciale completau şi ranforsau o pârtie filosofică), nemaivorbind că în anul 1977 încă er
