Bugetul de stat e foarte clar. În 2011, România va investi mai mult în Dumnezeu, mai precis în salariile slujitorilor Domnului plătite de stat, care vor creşte cu 9,12%. Filozofia bugetară explicată de toţi membrii guvernului, de la mic la mare, de la Boc la preşedintele-premier Băsescu spune că doar investiţiile în infrastructură pot scoate ţara din criză. Probabil creşterea salariilor preoţilor e privită ca o nouă cale rutieră spre mântuire, o investiţie într-o Autostradă spre Dumnezeu, altfel această operaţiune financiară nu poate fi explicată logic. Preoţii, ale căror salarii primite de la stat sunt "de completare", reprezintă singura categorie profesională care beneficiază de creşteri. În acest moment nu e deloc vorba despre rolul Bisericii în societate, de cine e sau nu e credincios, ci de administrarea rece a finanţelor României.

Această administrare se face cu o lipsă de criterii ulterioare. Asta dacă nu presupunem că a crescut mult productivitatea preoţilor, cuantificată prin numărul de cruci efectuate pe hectarul de maşini blocate în trafic. Nici măcar micimea sumei alocate nu e o scuză viabilă, exprimările de tipul "doar 60 de milioane de euro, să fim serioşi, stă statul în banii ăştia?!" fiind nişte prostii. Statul chiar stă în banii ăştia sau în sume similare. Aşa li s-a explicat mamelor la reducerea concediului pentru creşterea copilului, aşa li s-a spus sportivilor medaliaţi cu aur la reducerea rentei viagere, la fel au fost "lămuriţi" profesorii, poliţiştii, medicii şi restul bugetarilor. Nu mai e vorba de sumă, e vorba de principiu. În fond, era un gest moral ca preoţii de toate confesiunile să treacă prin aceleaşi privaţiuni ca şi turmele de credincioşi pe care le păstoresc.

Culmea e că investiţia asta de criză în salariile preoţilor se face în România, ţara care are mai multe biserici decât şcoli şi lucrează de zor în direcţia asta.