Se apropie de mine cu hotărîre. Scundă, grasă şi pieptoasă, ţine nişte hîrtii flendurite pe la colţuri vîrîte într-o apărătoare de plastic transparent. „Aveţi o secundă“, zice şi nu aşteaptă să i se ofere secunda aia: „Ştiţi, sînt de la o fundaţie care ajută un cămin pentru copii orfani, nu mai avem fonduri şi dacă vreţi să faceţi o mică donaţie... Am aici actele fundaţiei, ştampile...“ „Nu, zic (şi mă mir de propria îndrăzneală; de regulă, sînt victima perfectă), nu-s convinsă că banii ajung la nişte copii.“ „Păi – zice – uitaţi actele.“ Şi iar flutură din hîrtiile alea zbîrcite. „Nu, mulţumesc“, zic, sperînd să încheiem mai repede micul contact ratat. În acel moment zîmbetul drăguţo-îndurerat i se face ţăndări şi cade cu zgomot pe peronul staţiei de metrou de la Romană. „Păi zi de la început că nu vrei să dai, mă faci să pierd timpul pe aicea...“ Am crezut că mă şi pocneşte. Nu mă aşteptasem la o metamorfoză atît de radicală şi de agresivă. Monumentul de calinitate era o ţaţă nervoasă. Ea era hoţomană, iar eu eram de vină că i-am stricat zenul. Am mai urmărit-o un pic cu privirea. Agăţase pe altcineva. Un zîmbet candid, nişte ochi căprui serioşi şi sinceri pledau cauza unor copii amărîţi.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp E una dintre multele metode de a cere una-alta. Ca, de pildă, cerutul de ţigări. Mergeţi, vă rog, pe stradă cu un pachet de ţigări în mînă. Vă vor opri şapte mii de persoane să vă ceară o ţigară. Dacă nu aveţi la vedere pachetul, tot se vor găsi puzderie de liceeni care ar avea chef să tragă un fum. Dacă nu fumaţi, aceiaşi liceeni vă vor cere bani. Textele variază. De la simplul, „nu aveţi cumva un leu în plus“ sau „ne daţi şi nouă un leu“, la „nu vă supăraţi, ne mai lipsesc doi lei să ne luăm o bere“. Am văzut şi metode mai rafinate. Persoana în nevoie vă va aborda ţinînd strîns î
