Adunarea Generală a Naţiunilor Unite e singura structură din lume în care toate ţările votează, iar legea majorităţii prevalează. Nu există cerinţă de unanimitate sau drept de veto, ceea ce ar putea fi cauza faptului că ONU nu a fost implicată îndeajuns în efortul de combatere a schimbărilor climatice. Cu toate acestea, Adunarea Generală e singurul loc unde obstrucţionările din partea marilor puteri – de exemplu, poziţia Chinei şi a Statelor Unite la summit-ul de la Copenhaga – pot fi trecute cu vederea.

Desigur, pînă acum ONU a jucat un rol de lider în domeniul schimbărilor climatice. Conferinţa „părţilor implicate“ (COP) s-a ţinut aproape în fiecare an de cînd Convenţia ONU asupra Schimbărilor Climatice a fost semnată în 1992 la Rio de Janeiro. Întîlnirile sînt adesea tehnice, iar discuţiile au loc, de obicei, între ambasadori. Dar uneori munca lor de pregătire necesită decizii luate la nivel ministerial sau chiar de către preşedinţii de stat. Acesta a fost cazul Kyoto, 1997, şi, din nou, în Copenhaga, la COP15.

Ne putem aminti că la Kyoto au venit multe delegaţii străine pregătite să accepte, resemnate, ideea unei taxe pe gazele cu efect de seră, sau cel puţin asupra dioxidului de carbon, cel mai întîlnit gaz cu efect de seră. Delegaţia americană, printr-o hotărîre guvernamentală privind reducerea intervenţiei statului în economie, s-a opus cu vehemenţă acestei idei.

Delegaţia americană a propus atunci un sistem total diferit de cel discutat, prin care emisiile ar putea fi transformate în permise sau cote, tranzacţionabile pe o piaţă destinată acestui scop.

În final, acesta a fost sistemul ales la Kyoto, cu speranţa că SUA, cei care l-au propus, îl vor şi respecta. China şi India au fost absente, iar Rusia, total ostilă acestei idei. Dar SUA au refuzat ratificarea Protocolului de la Kyoto.

Uniunea Europeană a fost