Nu-mi place să vorbesc despre modă. Nu mă uit niciodată la emisiunea "PRO-FASHION". Nu frunzăresc reviste gen Avantaje sau Elle şi nu cutreier magazinele de pe Calea Victoriei. Nu comentez cu prietenele toaletele Mihaelei Rădulescu şi nu discut despre bijuteriile fetei generalului de la trei. Nici măcar nu încerc să mă îmbrac la modă. Îmi place doar să merg pe stradă şi să privesc spectacolul oferit de trecători; constat cum arată, cum se îmbracă, cum se poartă. Sînt un atent observator al look-ului fiecăruia (look - un cuvînt împrumutat care nu mă încîntă, însă pe care îl accept, pentru că exprimă scurt, concis o mulţime de elemente de detaliu cu un acelaşi numitor comun) şi mai ales evoluţia look-ului de-a lungul unei perioade de timp. Înainte de '90, îmi amintesc vag că oamenii arătau la fel. Femeile purtau fuste din stofă cu o lungime decentă, ciorapi ieftini - culoarea piciorului, pantofi de la "Clujana". Bărbaţii aveau părul tuns regulamentar şi, de obicei, se îmbrăcau în costume destul de uzate, iar în vacanţele de la munte în treninguri din bumbac (tot atunci îşi permiteau să nu se bărbierească zilnic). Băbuţele îşi dădeau părului rar şi cărunt o nuanţă de mov cu un strop de violet de genţiană. În intimitatea apartamentelor cu ţevi de calorifer îngheţate existau halatele din molton şi nişte papuci standard pe care-i detestam: în carouri, cu maro, alb şi negru şi cu închizători metalice care zdrăngăneau la fiecare pas. Liceenii erau obligaţi să-şi poarte uniformele groteşti bleumarin-bleu. Aproape instantaneu cu aşa-zisa noastră revoluţie, pe străzile marilor oraşe s-a produs o explozie de culoare şi de fantezie. Oamenii îşi exprimau personalitatea frustrată atîta timp, îşi căutau look-ul şi nu conta dacă ţoalele lor erau mărfuri turceşti sau chinezeşti. Tinerii experimentau stiluri de viaţă occidentale. Astfel au apărut grupurile destul de omogene de