Cam pe vremea asta, în urmă cu vreo douăzeci şi doi de ani, începeam să port roba de procuror. Îmi luasem rămas bun de la colegii de facultate şi, având în buzunar repartiţia guvernamentală, mă înapoiam acasă, la Turnu Măgurele. Despărţirea aceea îmi păruse cel mai groaznic lucru cu putinţă, după un pătrar de înălţare studenţească. Reveneam în urbea anostă de la marginea sudică a României cu sentimentul înfrângerii înfipt în suflet. Căci orice întoarcere e, în definitiv, un eşec! Nu plecasem pentru a mă întoarce, dimpotrivă!
Nădăjduisem că puterea de atunci va deszăvorî marile oraşe, astfel încât visul meu de mărire să se împlinească în spaţiul larg al capitalei. N-a fost să fie, aşa că, în vara ultimă a libertăţii neînzăbălate cu căpăstrul cărţii de muncă, am trecut pe la procuratură. Îmi pusesem pe mine costumul de banchet, deşi soarele pripea năucitor, şi m-am prezentat celor de-acolo cu nestăpânită timiditate. Şeful procurorilor turneni, Dumnezeu să-l aibă în pază!, m-a cântărit scurt şi m-a invitat la o cafenea. A comandat şi nişte coniac, dar l-am refuzat politicos. Nu mă nimerise, pur şi simplu nu mă omor cu alcoolul. Am stat la taifas cogeamitea, ţintuiţi de-o curiozitate reciprocă. Mai târziu, mi-a mărturisit că mă încercase, dorind să ştie dacă-mi plac "tăriile". În toamnă, organigrama micuţei unităţi mă şi cuprindea, eu venind cu entuziasmul şi convingerea că între mine şi Dumnezeu nu există decât Legea. (Ce înfumurare, ce insolenţă! Deceniile de maturitate m-au vindecat pe veci de trufia şi idealismul tinereţii!) O Lege care nu dă socoteală nimănui! Cu atât mai mult activiştilor de partid aflaţi destul de departe de stagiarul neînsemnat care eram. Învăţam anevoie să mă desprind de oameni, să-i privesc de la distanţă, fiindcă apropierea deformează judecata şi încurcă proporţiile, le amestecă primejdios. Un magistrat adevărat este cel